De unde eşecurile în cascadă? Să fie oare chiar perfecţiunea textului, adesea invocată de shakespearologi, de natură să explice atitudinile mai mult decât prudente în faţa a ceea ce se denumeşte îndeobşte prin sintagma piesa scoţiană?

Despre perfecţiunea lui Macbeth vorbea în termeni categorici Haig Acterian. Care socotea că de abia aici arta lui Shakespeare ar fi desăvârşită. “Desăvârşirea în Macbeth vine din împlinirea condiţiilor constituţiei dramei elisabetane, din întrunirea tuturor calităţilor unei noi forme dramatice şi din compararea lor cu cele ale tuturor pieselor vremii şi chiar cu ale tragediei clasice antice”. Haig avea cuvinte de laudă pentru ceea ce numea energia textului, eliminarea inutilităţilor, sobrietatea stilistică, socotind că Macbeth reprezintă un model de scriitură.

Ceva mai aproape de noi, Andrzej Žurovski observa că Macbeth  se numără printre cele mai scurte piese ale lui Shakespeare. E compusă numai din momente tensionate din convulsii. Nu e loc în piesă pentru umplutură.”. Şi atunci? Cum se explică tentaţia unor regizori de a scurta încă şi mai mult atât de perfecta scriere a lui Shakespeare? Cum se motivează oare reuşita unor astfel de operaţiuni?


FOTO Biro Istvan

Iată. În ediţia din anul 2016 a Festivalului Internaţional Shakespeare de la Craiova am văzut atât de copleşitorul spectacol realizat de regizorul Luk Perceval la Teatrul Festival Casa Baltică din Sankt Petersburg. Un spectacol în cheie minimalistă, un spectacol-studiu despre anatomia crimei, a fricii şi a trădării, a nesiguranţei şi necinstei. Un spectacol despre fragilitatea puterii, atotputernicia şi perpetuarea complotului şi complotiştilor, despre amestecul dintre crimă şi nebunie. Era vorba despre un Macbeth în al cărui text Luk Perceval opera nenumărate salto- uri.

La salto-uri face apel şi Keresztes Attila, regizorul unui concentrai şi plin de impact spectacol cu piesa shakespeariană, spectacol realizat cu actorii Companiei “Tompa Miklós” de la Teatrul Naţional din Târgu Mureş (dramaturgia: Demény Péter). Spectacol care se joacă cu publicul pe scenă, spectatorilor oferindu-li-se astfel privilegiul de a vedea ceva mai clar cele trei planuri în care se consumă acţiunea. Uneori concomitent- şi atunci se apelează la perdele,  voaluri şi filtre, mizându-se inteligent pe valorarea antitezei dintre transparenţă şi obstacol (cât de bine este prezentată, de exemplu, uciderea copiilor lui Macduff)- alteori  succesiv, cronologic (se apelează la o cortină de tablă neagră, sugerând aparent inexpugnabile porţile Cetăţii). Avem de-a face cu o joacă, artistică, desigur, cu gradarea, cu valoarea timpului (de observat subtilul apel la forţa de expresivitate a cronotopului) pe care şi-o îngăduie regizorul, joacă ce mizează pe contradicţia devenită, metamorfozată în complementaritate dintre lentoare şi accelerare. De pildă, la început îl vedem pe Duncan (Gaspárik Attila) cufundat într-o îndelungată aşteptare. Mai încolo, atrage atenţia scena, pe repede înainte, cu personaje care se mişcă haotic, parcă scurtcircuitate, a cinei dată în cinstea sosirii lui Duncan. Contrapunctată de pregătirea aceluiaşi Duncan pentru moarte. Moment întărit de secvenţa cinei menite să serbeze încoronarea cuplului criminal, concepută ca un rapel în aceeaşi cheie stilistică al primei cine învestită cu rolul unui parastas cu anticipaţie. Această a doua cină fiind şi ea contrapunctată de pregătirea pentru pedeapsă şi pentru moarte a lui Macbeth şi a soţiei sale.


FOTO Biro Istvan

Întreg spectacolul este o amplă, puternică variaţiune/meditaţie pe tema imposibilităţii spălării urmelor crimei. De aici opţiunea pentru un decor acvatic. E multă apă în zona centrală a scenei (decor: Fodor Viola), iar pe laturi şi în partea centrală a acesteia se găsesc o seamă de platforme, centrul fiind rezervat patului cuplului criminal. Nici Macbeth (Bartha Lázló Zsolt), nici Lady Macbeth (Kádár Noémi), amândoi foarte buni în rolurile încredinţate, amândoi surmontând cu totul remarcabil handicapuul tinereţei, nu vor izbuti vreodată să spele urmele de sânge. Tot la fel cum nu vor putea să scape de încolăcirile vrăjitorilor şi vrăjitoarelor (P. Béres Ildikó, Ruszuly Ervin, Dabóczi Dávid, Déak Orsolya, Joó Renata,Kánnyadi Györgyi, Szabó Franciska), atât de bine potenţate de coregrafia semnată de Dobóczi Dávid). Moartea în convulsii a lui Lady Duncan se va petrece în apă, loc în care îi va rămâne şi cadavrul. Prin apă vor trece şi multe alte personaje cărora le dau consistenţă destoinici actori ai trupei maghiare a Naţionalului târgmureşean. Merită evidenţieri speciale, deşi întreg spectacolul este bazat pe omogeneitatea evoluţiei actorilor, Csiki Szabolcs (Malcolm), Varga Balász (Banquo), Bokor Barna (foarte sigur, concentrat în Macduff), Korpos András (Lennox),  Kádár F. Gellért (Ross), Kovács Botond şi Nagy Levente (Doi criminali).

Regizorul  Keresztes Attila şi-a conceput spectacolul asemenea unui oratoriu. De aici extrema importanţă acordată muzicii de scenă care poartă semnătura aurită a foarte tânărului compozitor Boros Csaba. Al cărui extraordinar talent l-am remarcat cu ocazia spectacolului cu piesa Clasa noastră de la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca (regia: Bocsárdi László). Muzică de templu, de lăcaş de cult, cu versuri în latină, completând imensa cruce din fundal (planul al treilea al scenei) interpretată live de muzicienii Boros Csaba şi Ila Gábor şi de membrii corului (Tollás Gábor, Albert Zsuzsa Katalin, Bartha Beáta, Biró Péter, Csiszár Krisztina, Dávid János -Sorin, Feifer Kinga, Gyarfás Kinga, Ioniţă Alina, Kardos Ervin, Nemes Katalin, Nylas Szabolcs, Siklódi István-Attila, Suba László, Szabó Emilia, Szekeres Judit, Traistă Ioan, Vass Annamária), în a cărui componenţă se regăsesc deopotrivă componenţi ai Filarmonicii de Stat din Tîrgu Mureş, dar şi actori ai Trupei Tompa Miklós de la Teatrul Naţional din Târgu Mureş.


FOTO Biro Istvan

În consonanţă cu stilistica ruperilor de ritm pe care este fundamentat întreg spectacolul şi muzica de scenă este bazată pe impuritate (o dominantă a post-modernităţii), cel mai relevant în acest sens fiind Cântecul portarului, interpretat de Galló Ernö.     

Teatrul Naţional din Târgu Mureş- Compania Tompa Miklós- MACBETH de William Shakespeare; Traducerea în limba maghiară: Szabó Lörinc; Dramaturgia: Demény Peter; Regia: Keresztes Attila; Decor: Fodor Viola; Costume: Bianca Imelda Jeremias; Compozitor şi dirijor: Boros Csaba; Coregrafia: Dabóczi Dávid; Cu: Gaspárik Attila, Csiki Szabolcs, Barabas Hunor, Bartha László Zsolt, Varga Balasz, Bokor Barna, Korpos András, Kádár L. Gellert, Takács Örs, Meszesi Oszkár, Ördög Miklos Levente, Galló Ernö, Kovács Botond, Nagy Levente, Kádár Noémi, P. Béres Ildikó, Ruszuly Ervin, Dabóczi Dávid, Déak Orsolya, Joó Renata,Kánnyadi Györgyi, Szabó Franciska, Adám Kórnel, Czüvek Loránd, Demeter Mark- Cristopher, Lajter Ernesztó, Pál Zoltán, András Gedeon, Borsos Tamás, Scurtu Dávid, Szabó János Szilárd: Muzicieni: Boros Csaba, Ila Gábor: Corul: Tollás Gábor, Albert Zsuzsa Katalin, Bartha Beáta, Biró Péter, Csiszár Krisztina, Dávid János -Sorin, Feifer Kinga, Gyarfás Kinga, Ioniţă Alina, Kardos Ervin, Nemes Katalin, Nylas Szabolcs, Siklódi István-Attila, Suba László, Szabó Emilia, Szekeres Judit, Traistă Ioan, Vass Annamária; Data reprezentaţiei: 3 decembrie 2017