1. Modernizata chiristigerie a lui Jupân Dumitrache

În multe privinţe făcând dovada unei viziuni cu adevărat inedite, grăitoare, semnificante, propusă ca atare din motive strict artistice şi din dorinţa inovaţiei autentice, nu doar spre a lua ochii şi a stârni gratuit hohote de râs de esenţă şi de extracţie suburbană, marcată totuşi pe alocuri şi de concesii, şi de ocheade la public absolut inutile.

Aşa mi s-a părut concepţia regizorală a spectacolului cu O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale, montat la Teatrul Andrei Mureşanu din Sfântu Gheorghe de regizorul Cristian Ban.

Acţiunea se petrece pe mai departe în chiristigeria situată în mahalaua Capitalei a lui Jupân Dumitrache. Numai că este vorba despre o chiristigerie modernizată (scenografia:Simona Negrilă), înzestrată cu avertizoare de incendiu şi comunicaţie telefonică interioară. Jupân Dumitrache (Daniel Rizea) e destul de tânăr, nu mai poartă mondir, e înveşmântat în salopetă şi are veleităţi de sculptor în lemn. Aşa îl vedem în scena primă atunci când îşi relatează exercitându-şi deopotrivă talentul artistic avându-l drept model pe Nae Ipingescu (Costi Apostol). Şi acesta încă tânăr, apărând mai întâi la bustul gol, apoi în haine cum nu se poate mai civile. Se află în evidentă stare de beligeranţă cu Chiriac, afişat mascul feroce, brutal, ameninţător (Sebastian Marina) căruia, evident, îi cunoaşte secretul. Secretul lui şi al Coanei Veta (Fatma Mohamed) care, deşi trecută de prima tinereţe, ştie să îşi exercite agresiv farmecele şi pare expertă în arta seducţiei. Plină de energie amoroasă şi nu numai este şi Coana Ziţa (Claudia Ardelean), ceva mai împlinit decât în montări anterioare şi şmecher cât încape se arată Spiridon (Ion Fiscuteanu jr.), în vreme ce Rică Venturiano ni se înfăţişează cu un bun cuantum de noutate în interpretarea savuroasă a lui Liviu Popa. Iar cum acţiunea se consumă, după cum spuneam, în spaţiul chiristigeriei, firesc ca armele de luptă cu care Jupânul, Ipistatul, Tejghetarul şi Băiatul bun la toate pornesc la lupta în vederea depistării celui bănuit a fi nesocotit onoarea de familist a stăpânului casei să fie securea, fierăstrăul şi metrul specific tâmplărie. Utilizat, ca în comedia bufă, şi în alte scopuri, ca indicator al planului gospodăriei dar şi pentru agresarea lui Chiriac de acelaşi Ipingescu.

Spectacolul respectă momentele cheie ale textului caragialean. E vorba, în primul rând, despre secvenţa clasică, de antologie a cititului gazetei care îi iese bine lui Costi Apostol. Rică Venturiano este numai comic, nu şi maiestuos- grandios-ridicol atunci când îşi ţine discursul despre familie, drepturi, egalitate şi sfânta Constituţiune. La final, pentru simetrie, sculptor devine nenea Nae care îl imortalizează pe Jupân Dumitrache în ipostază patriotică.


FOTO Volker Fornehm

După cum spuneam, se mai insinuează în spectacol şi momente în care bunul gust şi simţul măsurii îşi iau temporar repaus. Nu catastrofal şi nu enervant şi nu pentru multă vreme. Îmbucurător e faptul că, la reprezentaţia văzută de mine, sala a fost plină, semn că ne fascinează pe mai departe actualitatea clasicului Ion Luca Caragiale. Mai puţin înveselitor e însă detaliul că am putut constata cu urechile proprii că sunt încă spectatori pentru care scrierile lui Caragiale reprezintă o mare necunoscută necunoscută.

Teatrul Andrei Mureşanu din Sfântu Gheorghe - O NOAPTE FURTUNOASĂ de I. L. Caragiale; Regia: Cristian Ban; Scenografia: Simona Negrilă; Cu: Costi Apostol, Daniel Rizea, Ion Fiscuteanu jr. Sebastian Marina, Liviu Popa, Fatma Mohamed, Claudia Ardelean; Data reprezentaţiei: 18 septembrie 2017

2. Unchiul Vanea, aproapele nostru

Am comentat încă de la apariţie ei în limba franceză, la o editură elveţiană- şi am făcut-o şi cu bucurie, şi cu emoţie-, excelenta carte pe care teatrologul George Banu i-a dedicat-o lui Anton Pavlovici Cehov. Într-un număr limitat de pagini, impus de specificul colecţiei în care urma să apară volumul, George Banu opera asemănări şi distincţii uimitoarea între ceea ce înseamnă opera lui Shakespeare şi cea a lui Anton Pavlovici.

Da, e foarte posibil ca Shakespeare să ne fie contemporan. Nu obligatoriu şi nu întotdeauna, chiar dacă scrierile sale au fost tratate de-a lungul vremii de parcă ar fi fost de gumilastic. Cu Cehov însă lucrurile stau puţin altfel. Opera lui, mai exact tetralogia, scrierile considerate a fi cu adevărat cehoviene, opina George Banu, îi dă dreptate lui Roland Barthes care, în celebra lui carte S/Z, polemiza cu teoria operei deschise. Există scrieri care au ceea ce se cheamă o deschidere limitată, iar Pescăruşul, Unchiul Vanea, Trei surori, Livada de vişini fac parte din această categorie. În cazul lor, aprecia George Banu, avem de-a face cu un nucleu persistent, iar regizorii, criticii se dedau unui exerciţiu care conduce la descoperiri parţiale şi revizuiri punctuale, însă fără a sparge centrul organizator, structurant.

Tocmai de aceea, Cehov ne este un apropiat, nu un contemporan. Scrierile lui aparţin unui dublu timp- cel al trecutului şi al prezentului deopotrivă- ele îi obligă pe regizori să le pună în scenă ca şi cum ar fi de azi, dar şi de odinioară. Cehov ne este, aprecia George Banu, o rudă apropiată, însă nu un complice. Constatarea aceasta a apropierii l-a determinat pe autorul cărţii ca în ediţia ei în limba română, apărută în vară la Nemira, să opereze o modificare de titlu. Ea se cheamă acum Cehov, aproapele nostru.


FOTO Maria Ştefănescu

Am ferma impresie că Sânziana Stoican, semnatara regiei spectacolului cu Unchiul Vanea, montat pe scena Teatrului Toma Caragiu din Ploieşti, a simţit şi ea ce înseamnă această apropiere. Şi dublul timp al scrierilor lui Cehov. Degeaba e doctorul Astrov îmbrăcat în blugi, în van poartă Elena Andreevna cele mai moderne veşminte, puţin contează că şi celelalte personaje nu sunt îmbrăcate ca la vremea premierei absolute, nu are prea multă importanţă că toată povestea se petrece într-un decor atemporal. Îl semnează Valentin Vârlan. Nucleul dur, rezistent, despre care vorbea George Banu şi-a spus indubitabil cuvântul. Sânziana Stoican a simţit asta şi nu a forţat limitele. Le-a îmblânzit, le-a făcut să acţioneze în favoarea demersului ei regizoral. A folosit aşa cum se cuvine răspântiile ce se regăsesc în piesă, şi folosesc cuvântul răspântii în sensul în care a fost utilizat de George Banu în cartea mai sus amintită.

Nu, nu suntem contemporani nici cu Vanea (Ioan Coman), nici cu Astrov (Cristian Popa), nici cu Sonia (Ana Creţu), nici cu bătrâna doică Marina (Lucia Ştefănescu Niculescu), deşi simţim o uriaşă empatie (apropiere) pentru ratarea lor, decontată prin beţii, atitudini extreme sau disperări care nu mai sunt defel înăbuşite, ci, din contră, se manifestă straşnic, dramatic, tragic, cu un apogeu în scena finală, surprinzător şi inteligent încheiată prin apariţia sufleurului (Mădălina Cobzaru). Sufleurul este primul ce rosteşte replicile Soniei ce spală bustul gol al unchiului Vanea, căzut într-un lung somn prevestitor de moarte. Le suntem doar apropiaţi. Apropierea aceasta e însă una cu totul specială, un fel de entre-deux, ea ne îngăduie să nutrim sentimente amestecate pentru Elena Andreevna (Mădălina Anea), să o şi compătimim fiindcă e frumoasă, dar şi să o privim cu oarecare reticenţă deoarece îşi consumă, îşi ratează pe mai departe şi definitiv frumuseţea alături de un Serebreakov (Paul Chiribuţă) aici parcă mai ridicol ca niciodată.


FOTO Maria Ştefănescu

Tot ea, tot apropierea ne permite să ne amuzăm complezenţi pe seama lui Teleghin (Ion Radu Burlan) ori pe aceea a figurii înţepenite, pentru care Serebreakov a devenit subiect de adoraţie excesivă, aşa cum este Maria Vasilievna Voiniţkaia (Oxana Moravec).

Spectacolul acesta imperfect cu Unchiul Vanea (partea întâi trenează şi cred că nu este vorba doar de un defect al reprezentaţiei văzute din mine, ci despre unul de construcţie) oferă o suită de scene excepţionale. Le menţionez, fără a respecta o ordine anume. Aceea dintre Astrov şi Vanea, dialogul fără comunicare dintre Astrov şi Sonia, celebra scenă dintre Elena şi Sonia, una mustind de viaţă, îmbogăţită, contrapunctată de acel scurt-circitant Nu se poate! rostit de Sonia care apoi se înveseleşte pe neaşteptate, beţia lui Astrov consumată în sunet de chitară, monologurile lui Vanea, scena despărţirii, a rămasului bun în care Sereberakov îşi mai dovedeşte o dată valoarea umană zero, scena reuniunii de familie tratată în tonuri paroxistice.


FOTO Maria Ştefănescu

Sînziana Stoican a lucrat absolut remarcabil cu toţi actorii din distribuţie. Sunt însă în acest spectacol câteva evoluţii cu totul remarcabile şi mă bucur să le pot sublinia impactul. Nu, nu se poate imagina un spectacol cu Unchiul Vanea fără actorul care să îl joace aşa cum se cuvine pe Ivan Petrovici Voiniţki, iar Ioan Coman se întrece pe sine, dovedindu-şi maturitatea profesională. Vanea al lui e prematur obosit, este deja bătrân deşi are doar 47 de ani, nici urmă de speranţă că i se va împlini dorinţa de a ajunge la 60 de ani. Este un înfrânt, un om fără rost. Şi gelos, şi apropiat de Astrov, - iată, iarăşi un entre-deux - şi împăcat, şi revoltat în raport cu nedreptăţile vieţii, însă pe veci neiertător faţă de Serebreakov. Cristian Popa joacă un formidabil doctor Astrov. Nu, nu ajunge să spun că Astrov ar fi cel mai bun ori cel mai complex rol în care l-am văzut până acum pe acest actor încă foarte tânăr. Se impune de la sine precizarea că e nespus de multă complexitate, un rafinat amestec de durere, pasiune, reflexivitate, sensibiltate în felul în care evoluează şi îşi desenează personajul Cristian Popa. Mădălina Anea nu este o Elena Andreevna doar frumoasă, decorativă, este mult mai mult decât atât. Firesc ar fi ca acest rol să însemne pentru ea măcar ceea ce a însemnat pentru cariera ulterioară a Nataşei Raab acelaşi rol din neuitatul spectacol al lui Mircea Cornişteanu, care rămâne,pe mai departe, unul de referinţă. Şi, în fine, se cuvine lăudată Ana Creţu, din câte mi se spune o debutantă- dacă e aşa, avem de-a face cu o revelaţie- o Sonia de zile mari. Fiinţa aceea îndeobşte bună, ştearsă, pe care nici măcar nu o poţi bănui vreodată că ar putea să fie decât devotata absolută, dobândeşte relevanţe noi, puternice graţie evoluţiei Anei Creţu.

Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti – UNCHIUL VANEA de A. P. Cehov; Traducerea: Elisabeta Pop; Regia: Sânziana Stoican; Scenografia: Valentin Vârlan; Univers sonor: Ion Radu Burlan; Light design: Ion Marin; Cu: Ioan Coman, Ana Creţu, Cristian Popa, Mădălina Anea, Paul Chiribuţă, Oxana Moravec, Lucia Ştefănescu Niculescu, Ion Radu Burlan, Mădălina Cobzaru; Data reprezentaţiei: 19 septembrie 2017