Irina, regina

Irina Petrescu

N-aş fi vrut să scriu în aceste clipe . În primul rând pentru a-i respecta discreţia. Dar cu o seară înainte, luni, mi s-a întâmplat ceva incredibil. Priveam la televizor, la Teatrul TV reluarea unei înregistrări vechi splendide după Concert din muzică de Bach de H.P. Bengescu  în regia lui Dinu Tănase.

Irina Petrescu domina cu misterul şi fascinanta ei făptură lumea piesei . Splendidă în încremenirea acelui chip de gheaţă despre care parcă niciodată nu se ştia ce simte, cu privirile duse înăntrul fiinţei sau cine ştie unde în altă parte, Irina şi personajul ei pluteau ca o obsesie pe micul ecran.   

M-am repezit la telefon să o anunţ că se dă piesa. Mă gândeam că poate nu ştie. Pe fix. Tăcere. Nici robotul nu era în funcţiune. Am insistat. La un moment dat a sunat fixul meu. M-am grăbit să răspund. Mi s-a părut că văd numărul ei. Telefonul mă respingea însă. Sunetul s-a repetat. Am sunat pe mobil. Nimic. M-am gândit că are poate spectacol şi o să vorbim a doua zi pentru a-i spune, neapărat cât de minunată era în acest teleteatru. Vestea morţii a fost cu atât mai cumplită ! N-o mai văzusem ce-i drept pe-ndelete din toamna trecută când am fost împreună la Cluj la Intâlnirile internaţionale… organizate de Mihai Măniuţiu, regizorul care o preţuia atât de mult , cu care împărtăşise la Bulandra o experienţă teatrală aparte  în spectacolele Caligula, O, ce zile frumoase, Cu uşile închise de Sartre.

Irina era de altfel prezentă la mai toate evenimentele teatrale. Avidă de teatru. Cu siguranţă şi de film, locul în care a devenit întâi de toate celebră. Comentam adesea reprezentaţiile la care ne-ntâlneam plecând apoi acasă împreună. Stăteam cam în aceeaşi direcţie. Era un spectator pasionat şi un coleg plin de respect pentru reuşitele celorlalţi. În anii din urmă îl preţuise foarte mult pe Toca ( Al. Tocilescu). Mi-a spus o dată după nişte Gale, când  lucraseră împreună la Sfârşit de partidă, cât de mult şi-ar fi dorit Toca un premiu de regie, pe care culmea! nu-l luase. 

Cu Toca mai lucrase la Oblomov, un rol mărunt, dar care nu putea fi uitat. La fel în Elisaveta Bam unde apariţia ei, stranie ducea spectacolul acolo unde regizorul dorea să-l ducă , într-o avangardă de extracţie absurdă. Am fost alături, în această din urmă parte a vieţii ei şi la realizarea unei producţii radio, un scenariu după jurnalul profesoarei Alice Voinescu intitulat Arta de a suferi, cu care am călătorit la Paris, pentru un spectacol lectură. Publicul parizian venise evident atras de numele ei, iar Irina se bucura ca un copil.

M-a surprins să aud că nu mai fusese la Paris de 30 de ani (era după 2000). Am colindat noaptea oraşul, ne-am fotografiat la Piramida de la Louvre şi în faţa Odeonului, împreună  şi cu Attila, regizorul. Am cinat la un restaurant aproape de Trocadero  unde Irina a mâncat fin, supă de ceapă şi melci. Nobleţea ei era funciară.

M-am gândit întotdeauna cu plăcere la aceste momente  şi la privilegiul de a-i fi stat în preajmă. De a fi fost în apropierea acestui Om aparent atât de martial şi distant. Sub înfăţişarea regală se ascundea însă Omul. Tot ce preţuia mai mult, de altfel. Când am scris cartea despre Mălăele mi-a declarat exact asta despre colegul ei din distribuţia spectacolului Unchiul Vanea. ˮCând caut în preajma mea un Om mă gândesc la el.ˮ

Am luat-o de-a-ndoaselea cu rememorările în acest text de adio fiindcă incredibila veste mă pune în stare de haos. Apoi, prea îmi sunt aproape întâmplările despre care nici măcar nu ştiu dacă am apucat să vorbim împreună, depănând amintiri.  Nu bănuiam că-i va fi atât de aproape sfârşitul. Şi doar ne cumpăraserăm odată împreună de la farmacie nitroglicerină. Mai ştiam şi că a fost cândva grav bolnavă, că a înfruntat un diagnostic grav cu stoicism şi că…Acum totul e tranşat. Ne-a rămas doar…retrospectiva !

Din trecut ne vine în minte tot ceea ce a lăsat în istoria teatrului şi filmului românesc această actriţă unică. Prin ţinuta ei, prin demnitatea  şi nobleţea ei necuprinse, prin talentul şi profesionalismul de excepţie. Leonce şi Lena, Elisabeta I, Dimineaţa pierdută, Hamlet, Celimene din Mizantropul, Ioana Boiu din Suflete tari, filmele Valurile Dunării, Străinul, Dimineţile unui băiat cuminte şi atâtea alte creaţii pentru care n-am preţuit-o poate niciodată îndeajuns.  Nu-i plăceau prim planurile decât în film.

Am întrebat-o o dată dacă s-a interesat cineva de biografia ei pentru o carte. Mi-a rostit numele unui critic de film, dar cu aerul că n-o prea interesa aşa că şi propunerea pe care o aveam în minte privind viaţa ei în teatru mi-a rămas pe buze. Şi câte ar fi avut să ne spună Irina Petrescu, nu doar despre ea, ci şi despre lumea în care a trăit. Mi-e greu să cred că nu mai este.