VIDEO Interviurile FNT. George Banu: „Mai bine asist la declinul generaţiei mele, decât la ascensiunea celei viitoare”

În cadrul Festivalului Naţional de Teatru, George Banu a susţinut două conferinţe, prima pe tema „Nopţile picturii, nopţile teatrului”, iar cea de-a doua pe tema „Iubire şi neiubire de teatru” şi a lansat volumul „Scena modernă. Mitologii şi miniaturi”, publicat la Editura Nemira, în colecţia de carte de teatru Yorick. Prezent în studioul Adevărul Live, a vorbit despre teatrul acestui moment şi despre prietenii teatrale...

Interviurile FNT: George Banu, despre „iubire şi neiubire” de teatru 

„Ce mi s-a părut cel mai intersant mie în Festivalul Naţional de Teatru din acest an, fiind la Paris şi neputând urmări regulat toată stagiunea, este că ni se prezintă un program foarte variat şi care nu e disociat nici pe vârste, nici altfel. FNT-ul are această caracteritică de a federa artişti şi spectacole din toată ţara, pentru toate gusturile. Am citit o critică violentă la FNT care spunea că adună „de toate pentru toţi”. Eu aş spune că nu e rău că sunt de toate pentru toţi. Pentru că mai poţi să şi alegi. Dacă directorul festivalului a ales într-un mod prea drastic, festivalul are riscul că poate deveni prea drastic, la rândul lui. Cred că importantă este această pluralitate a artiştilor.”, a spus George Banu în deschiderea dialogului din studioul Adevărul Live.

Festivalul face şi un fel de inventar al spectacolelor din stagiunile trecute... De-asta m-am bucurat că aici am putut regăsi spectacole pe care nu le-am văzut până acum.Teatrul e o artă efemeră, dar, dacă putem diminua puţin din acest destin efemer al teatrului, nu e rău. 

„Spectacolele din acest an sunt de valoare, dar n-aş fi atât de optimist ca Marcel Iureş care spune că în anul 2014 sunt absolut extraordinare. Dar e greu să vorbeşti despre un teatru pe care îl cunoşti doar parţial”

„Cred că nivelul general e foarte ridicat fără să recunosc mari performanţe. E ca la fotbal, e o echipă bună, dar nu e niciun Ronaldo”, a comentat George Banu situaţia actuală a teatrului românesc.

„Aşadar, nivelul este destul de ridicat, dar nu la nivelul performanţelor din cinematografie”, mai spune el.

„Cinematograful românesc a găsit un filon pe care teatrul românesc nu l-a găsit încă. Azi marile spectacole îşi găsesc repede o distribuire internaţională. Societatea spectacolului a pus în funcţiune maşini care au nevoie de hrană. Aceste maşini sunt festivalurile.”

Extrem de importnt mi se pare conceptul de generaţie..., a mai spus el.

Eu m-am decis, pentru că sfârşitul nu-i departe şi chiar se apropie, mi-am spus că mai bine să asist la declinul generaţiei mele decât la ascensiunea generaţiei viitoare. Declinul generaţiei mele e un declin real şi sunt fascinat de el. Ne leagă aceleaşi spectacole, aveam acelaşi discurs. Noua generaţie n-o cunosc, nu mai am timp să-i văd pe cei care vor deveni în zece ani regizori importanţi. Au intervenit şi mutaţii estetice.

Cineva mi-a spus „La vârsta noastră nu ne mai facem noi prieteni, trebuie să-i păstrăm pe cei vechi”. Aşa şi eu. La vârsta mea, nu vreau să fiu niciu un patriarh, dar nici să-mi fac injecţii cu sânge nou, ca să par mai tânăr decât sunt. Aşa că încerc să urmăresc teatrul care mă interesează, cu care sunt familiar, pentru a nu formula judecăţi nici reacţionare, dar nici narcisiste.

De generaţii întregi oamenii consideră că epoca de aur e în spate, dar eu nu cred asta. Eu trăiesc în prezent, dar cu epoca subiectivă a generaţiei mele.

„Un actor sau un regizor care n-are succes spune că e vina publicului. Eu n-am văzut spectacole atât de dificile, încât să nu fie înţeles de public. Un spectacol dificil merită un alt tip de succes decât „West Side Story” care aşa a fost el gândit să fie şi aşa a şi funcţionat”, spune George Banu în studioul Adevărul Live, comentând calitatea publicului.

„Cred că fiecare public îşi are cultura lui. Se vorbeşte mult despre faptul că publicul preferă divertismentul. Dar, zic eu, sunt publicuri şi publicuri... Sălile erau pline, concentrarea în sală era foarte mare, era o calitate a tăcerii reală. Eu n-aş spune că publicul e decăzut, degradat... faţă de 1989. Atunci, a te duce la teatru era un mod de a fi împreună. Atunci teatrul avea un alt sens. Acum putem împreună şi în alte părţi decât la teatru”.

George Banu aduce şi o critică festivalului din acest an: „Cu cât trece timpul, eu sunt destul de protocolar. La Sibiu, la Oradea, se oferă flori. Şi mă uitam aseară, la „Oidip” al lui Purcărete. Constantin Chiriac ar fi meritat un buchet de flori”.

„Înainte de a pleca din România, cineva mi-a spus: „Tu nu scrii decât despre prieteni.” Şi am spus „Da, scriu doar despre prieteni, pentru că ei sunt singurii al căror teatru îl iubesc. Pentru că dacă suntem prieteni şi spectacolele pe care le faci, unul după altul mă decepţionează, atunci prietenia noastră e bazată pe ascunderea unui cadavru în dulap. Înseamnă că nu ne spunem adevărul... Eu sunt prieten cu artiştii a căror creaţie mă fascinează. iar eu le transmit această reacţie pozitivă faţă de spectacol. Evident că asta presupune o anumită relaţie în timp, nu la primul spectacol în timp ne despărţim. Dar dacă sunt mai multe spectacole ratate, despărţirea se produce în mod natural. Eu am fost foarte legat de Peter Brook, iar acum, ultimele spectacole ale lui Peter Brook şi-au pierdut forţa şi energia. Şi în mod organic nu l-am mai căutat, pentru că nici nu voiam să mint, să spun „Vai, Peter, cât de mult îmi plac, dar nici nu puteam să am aceeaşi fascinaţie...”, mărturiseşte George Banu.

„Eu cred sincer că sunt foarte obiectiv. Şi în mine însumi adevărul există. Nu-l spun întotdeauna integral, pentru că nici nu serveşste să-l spui... Artistul te întreabă, dar dacă îi spui că nu ţi-a plăcut îţi zice: „N-ai înţeles, e o greşeală...”

Cred că adevărurile nespuse fac să putrezească o prietenie şi atunci mărul cade de la sine.

Mă consider emisarul subiectiv şi poetic a ceea ce m-a mişcat pe mine, explică teatrologul, vorbind despre sensul propriei scriituri.

În marile festivaluri există programul care este soclul festivalului, dar e important să fie o constelaţie în jurul lui, de alt tip de evenimente, care să pună un alt fel de lumină... La aceste întâlniri, nu e ca la teatru, aici ai dreptul să iei cuvântul, chiar dacă n-o faci.

Dacă spectacolul de teatru e bine înregistrat e ceva extrem de util, pentru că poţi oferi acces la el. Însă spectacolul prost înregistrat poate să facă un mare deserviciu.

Pericolul este ca la un moment dat neiubirea să fie viermele care se insinuează în iubire. Să nu iubeşti totul însemnă să alegi, spune George Banu vorbinf despre „iubirea şi neiubirea” de teatru. „Brecht spunea o frază foarte justă pe care mi-o amintesc: „Omul de teatru care iubeşte totul are probleme de tranzit intestinal”. Aşa că neiubirea îţi permite să ai criterii mai dure şi mai responsabile, a declarat George Banu în finalul dialogului din studioul Adevărul Live.

Profesor de studii teatrale la Sorbonne Nouvelle, Paris, şi un eseist de reputatie mondială, George Banu şi-a dedicat opera critica regiei moderne şi figurilor ei exemplare (Brook, Strehler, Grotowski etc).

În 1974 se stabileşte in Franţa unde îşi va continua cariera universitară începută în România.

Între anii 1990-2001 a fost directorul artistic al Academiei Experimentale a Teatrelor, iar între anii 1994-2001 a fost preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor.

George Banu a primit de trei ori Premiul pentru cea mai bună carte de teatru în Franţa; a obţinut premiul de excelenţă UNITER şi Premiul Prometeu 2007. Este preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru şi Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi europene.

Cărţile sale au fost publicate de cele mai mari edituri pariziene şi au fost traduse în numeroase limbi.

Conduce revista Alternatives theatrales şi colecţia Le Temps du theatre la Editura Actes-Sud.

În România i s-au publicat numeroase volume, printre care o serie de autor la Editura Nemira în cadrul căreia există şi un volum omagial numit  „Călătoriile sau orizontul teatrului”.

Într-un volum autobiografic, intitulat „Parisul personal”, George Banu evocă experienţa împrietenirii de o viaţă cu un oraş pe care l-a adoptat şi care l-a adoptat... Aşa începea călătoria lui de o viaţă:

„Pe 31 decembrie 1973, la ora 6.45, coboram ultimul dintr-un vagon în coada trenului, încărcat cu bagajele unui voiajor ale cărui resurse financiare se limitau la 25 de dolari. Valiza splendidă, din piele, cu iniţiale şi cu mânere metalice, care servise mamei în timpul internatului, îmi smulgea braţul sub greutatea conservelor şi a cadourilor. Pasagerii, ca de obicei, se precipitaseră, căci dintotdeauna trenurile se golesc grabnic, ca şi cum fiecare le consideră doar mijloace de transport utile a căror atracţie dispare de cum au ajuns la punctul de staţionare. Se luminase vag, dar cerul era de plumb. Plumb de iarnă. Pe peronul deja gol distingeam departe silueta unei prietene, Annick Marty, purtând un impermeabil lejer pe care-l strângea înfrigurată. Nu eram singur… în realitate, în gara pustie şi rece, eram singuri împreună. Ieşind, ea a explicat unui şofer de taxi că, din păcate, cursa nu era lungă, dar că, importanţa bagajelor acestui călător venind din Est, legitima intenţia noastră de a lua o maşină. El ne-a înţeles şi, fără comentarii, a acceptat. Astfel părăseam Gara de Est… Estul, destin al meu, al nostru. Estul legat de speranţa răsăritului convertit de comunism în decepţie  şi depresie colective, a generaţii succesive de intelectuali şi artişti, ţărani sau proletari. În afară de liderii puterii, nimeni n-a fost scutit de opresiune. “Ţările Estului” n-au fost ţările răsăritului… Şi de aceea, megaloman, Soljeniţîn, revenind din exilul american, a vrut să restaureze sensul originar al Estului şi a decis să intre în Rusia prin Vladivostok  ca şi cum ar fi fost un Mesia nimbat de soarele răsărind. El, care a accelerat apusul comunismului, pe bună dreptate, se putea considera un erou al reînvierii! Ca un protagonist al Răsăritului!”