INTERVIU Radu Afrim: „Cred că ieşirea «Pădurii spânzuraţilor» la public a fost un moment magic. Şi în astfel de momente magice uiţi că lucrezi într-un sistem bolnav“

Fanii regizorului Radu Afrim vor putea vedea la ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru ce va avea loc în Capitală în perioada 18-27 octombrie nu mai puţin de trei producţii semnate de acest creator atât de special.

Este vorba despre „Pădurea spânzuraţilor“, spectacolul-eveniment al stagiunii trecute, montat la Teatrul Naţional din Bucureşti, de „Dansul Delhi“, pus în scenă la Naţionalul ieşean, şi de „Sub fiecare pas e o mina neexplodată dintr-un război neterminat cu tine“, cu un text scris chiar de Radu Afrim special pentru actorii teatrului Tineretului din Piatra Neamţ.

Despre aceste producţii am vorbit şi noi cu Radu Afrim.

Ce fir roşu invizibil leagă aceste trei creaţii ale tale pe care le vor putea vedea spectatorii bucureşteni la Festivalul Naţional de Teatru?

Mi-e greu să leg „Pădurea spânzuraţilor“ de orice altceva. Acolo, chiar dacă e scenariul meu, e foarte Rebreanu şi aproape deloc Afrim. Deşi au fost două luni jumate de muncă grea la „Pădurea spânzuraţilor“, uneori mă gândesc că nu l-am făcut eu. Şi e cumva normal să simt asta pentru că după el am făcut trei spectacole mult mai personale. Ce e posibil să le lege? Cred că un dezinteres al meu pentru subiecte mai vechi pe care le-am epuizat pentru totdeauna. Timpul e scurt şi e păcat să nu treci la next level. Atâta timp cât inspiraţia şi puterea de muncă îţi dau voie.

Cum îţi explicit succesul imens pe care îl are „Pădurea spânzuraţilor“, un spectacol greu, pus de tine pe un text clasic?

Nu-mi pot explica succesul „Pădurii“. Spectatorii l-au „furat“ pur şi simplu, el nu-mi mai aparţine, un astfel de succes la sala mare – mai ales că vorbim de un spectacol de artă – nu e de aruncat la gunoi. Sincer m-aş fi întristat să nu reuşesc să umplu sala mare a TNB, mai ales că e pentru prima dată când lucrez acolo. Ştiam că sala aia poate fi umplută în general la comedii cu vedete. Eu doream să ofer o imagine minimalistă şi grandioasă în acelaşi timp. Şi aşa e decorul: simplu. Însă cu ajutorul video mappingului lui Andrei Cozlac s-au făcut minuni în el. Am avut noroc că mi s-au acceptat colaboratori. Actorii care joacă soldaţii (şi alte roluri) sunt foarte devotaţi. Cred că ieşirea „Pădurii spânzuraţilor“ la public a fost un moment magic. Şi în astfel de momente magice uiţi că lucrezi într-un sistem bolnav. M-a costat multă energie şi nu credeam că voi reuşi să îl termin. Măcar de asta şi tot merită să fie iubit de public. E singurul meu spectacol la care spectatori pe care nu-i cunoaşteam se simţeau datori să posteze feedback-uri copleşitoare pe reţelele de socializare. Pe mine lucrurile astea m-au motivat mult. Mai ales ca eu n-am văzut spectacolul decât o singură dată: la avanpremieră. Eu eram în maşina care mă ducea înspre Ardeal şi mă sună Caramitru: „Aşa ceva nu s-a mai întâmplat!!! Să nu stea regizorul la propria premieră!“. Aşa e, însă eu nu mai aveam energie să-l văd. Nu ştiu dacă am să-l mai revăd vreodată. Nu e uşor pentru mine mai ales că nu pot să fac abstracţie de sacrificiile cu care s-a născut aproape fiecare moment. Să sperăm că se va juca de la toamnă din nou dat fiind faptul că trupa tehnică e în acest moment descompletată. Şi nici actorii colaboratori nu ştiu cum vor fi plătiţi.

„Pădurea spânzuraţilor“ vorbeşte despre jertfă, patriotism şi idealuri, „Dansul Delhi“ despre suferinţa umană sublimată prin artă, iar „Sub fiecre pas…“ despre singurătatea noastră cea de toate zilele. Ai mers astfel de la istoria mare la cea mica. Tu cum ai parcurs acest drum?

Şi în „Pădurea“ era tot o dramă personală, evident cauzată de război, e un roman psihologic, dacă era doar un roman de război nu m-aş fi apucat de el. Nu ştiu dacă lumea va împărţi munca mea în „înainte şi după Pădurea“, dar dacă mă gândesc la „Beţie“ făcut cu ungurii de la Naţionalul din Târgu Mureş în anul de dinaintea „Pădurii“ nu pot să nu văd că de fapt cu „Sub fiecare pas...“ m-am întors cumva la unele teme care mă pasionează de ceva vreme. După “Padurea spânzuraţilor“ a fost vacanţa de iarnă, apoi am mers la Iaşi unde am făcut Dansul Delhi“. Nu-ţi imaginezi ce poftă incredibilă de lucru aveam. Mi se părea că descopăr o meserie. Una nouă: puţini actori, partituri de lucrat în

detaliu, un text greu de descifrat. Brusc ziua de lucru nu mai începea cu frustrarea că lipsesc vreo patru actori de la repetiţii. Asta se cam întâmplă la Bucureşti. După şantierul uriaş care a fost „Pădurea“, „Dansul Delhi“ mi se părea cea mai intimă relaţie cu teatrul pe care am avut o vreodată. Eu , actorii şi un spaţiu uman - holul unui spital - construit de Cosmin Florea mutat între timp în Ţările de Jos. Şi apoi a venit „Sub fiecare pas“... în care nici măcar n-am mai avut un decor. Doar textul pe care-l scriam în fiecare zi. Şi actorii. Nu ştiu dacă piesa e doar despre singurătate. E despre a sta cu tine însuţi cu sentimentul că te-ai eliberat de toate, exerciţiu pe care unii îl facem, alţii fugim de el. Prima parte e o ironie la adresa celor care vin şi ne învaţă „how to“, în cazul de faţă o doamnă încearcă să-i înveţe pe nişte oameni cu vocaţia singurătăţii cum să se însingureze printr- un atelier. În lumea teatrului toţi actorii ştiu că vin tot felul de regizori ruşi sau englezoaice care fac workshopuri halucinante şi când trec la regizarea spectacolului urmează catastrofa. Evident nimic din ce se întâmplase la workshop nu e folosit în aluatul spectacolului. Care e un eşec.

De obicei textele scrise de tine pentru spectacolele tale porneau de la viaţa ta. „Pasărea retro se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte“, montat la secţia maghiară a Naţionalului din Târgu Mureş, pornea de la copilăria ta, iar „Detalii naive şi total lipsite de profunzime din viaţa şi moartea unor spectatori“, pus în scenă la teatrul Maghiar din Timişoara, de la poveşti legate de teatru. Acum, pentru trupa de la Piatra Neamţ, ai scris despre singurătate. Ce te leagă pe tine de sufletele singure şi mai ales de femeile singure, căci cele mai multe personaje din „Sub fiecare pas...“ sunt femei?

Întâmplarea face că sunt mai multe femei. Eu am făcut un grup în care am zis să se înscrie toţi cei care vor să joace şi eu mă apuc de scris vorbe şi situaţii pentru ei. Între timp trei actori au intrat în concediu medical, o actriţă s-a retras după trei zile pe motive de stres – dacă îţi vine să crezi, în teatru e posibil aşa ceva, adică să-ţi iei vacanţă plătită când vrei tu şi pentru cât timp vrei tu. Evident, între timp vii frumos la teatru şi joci un spectacol pe săptămână, dacă îl ai şi pe ăla. Să revin. Atunci când scriu pentru actori există riscul ca nu toţi să mă inspire. Cel puţin nu în egală măsură. Şi atunci nu vrei să dai textele la care ţii cel mai mult unui actor despre care bănuieşti că nu va scoate tot ce se poate din text. Eu nu fac parte dintre regizorii ipocriţi care zic „great job“ după fiecare silabă scoasă pe gură de actor. Mai degrabă spun omului în faţă „scuză-mă, dar nu mă inspiri, însă vom continua să lucrăm“. E adevărat că până la finalul lucrului împreună acel actor - dacă face parte din categoria celor ambiţioşi - poate să-mi ofere lucruri wow pe scenă. Şi asta e o victorie. A lui şi a mea.

Cum de ai scris un text şi pentru o trupă românească? Până acum scriai mai ales pentru actorii unguri?

Nu e adevărat, nu am scris doar pentru unguri. Că nu erai tu născută când noi jucam la Green Hours „Kinky Zoone“ sau la Sfântu Gheorghe „David’s Boutique“, asta e altceva. S-au schimbat generaţiile şi de critici, şi de spectatori. Erau spectacole slobode la gură. Lumea râdea la glume foarte incorecte politic. Şi mai e ceva: copiii pe care-i luam pe sus şi îi băgam pe gratis la Green Hours pe vremea când se bătea lumea pe acel spaţiu au crescut şi sunt regizori. Destul de convenţionali, după gustul meu, cei mai mulţi. Motiv pentru care montează mult în Bucureşti.

Ce părere ai de ultimele scandaluri din cultură?

Era inevitabil să se ajungă aici. În toiul verii însă nu se pot numi chiar scandaluri. Cel mai grav e că unele teatre – cele naţionale în special – nu au bani să-şi înceapă stagiunea. Şi astea sunt teatre care fac încasări excelente. Dacă te uiţi pe vânzările de bilete, sunt în top. Cu ce alt argument să mai vii? Păi dacă tu îi laşi pe actorii unguri de la Naţionalul din Mureş un an fără să scoată un spectacol nou, ăia se urcă pe pereţi. Si fac spectacol din asta.

Cum îţi reîncarci bateriile peste vară?

Vara asta e mai mult decât despre a-mi reîncărca bateriile. E despre a mă reface după o perioadă nu tocmai ok. Încerc să stau la mine acasă, nu-mi doresc să văd nici marea, nici vreun oraş comercial occidental – nu-mi fac poftă pozele de pe Facebook cu lumea care face grand tourism. Dar prefer să nu mai scriu nimic că pana la finalul propoziţiei vara a şi trecut. Şi nostalgia după vară oricum începe cam de pe la finalul lui iunie ☺.

Regizorul Radu Afrim se împacă bine cu dramaturgul Afrim? Vor mai lucra împreună?

Da, chiar în vara asta încerc să mai scriu ceva. Am două idei. Să văd dacă o să am şi chef de stat în faţa laptopului. Deocamdată totuşi nu pentru că mi se învârt încă în cap cuvinte pe care le-am scris pentru „Sub fiecare pas e o mina neexplodată dintr-un război neterminat cu tine“.