Actorul Gheorghe Visu (65 de ani) a povestit cum, în vremea comunismului, părinţii n-au scos niciun cuvânt despre botezul lui în prezenţa rudelor, ceea ce a dus la repetarea ritualului creştin. A vorbit şi despre rolurile pe care le-a interpretat de-a lungul anilor, printre care şi cel din lungmetrajul „Câini“, în urma căruia a obţinut două premii pentru cel mai bun actor, la Festivalul de Film de la Sarajevo şi la Gala Gopo de anul acesta.

Gheorghe Visu vine cu bicicleta de acasă la teatru, foloseşte cu uşurinţă aplicaţiile pentru telefonul mobil şi îţi povesteşte despre viaţa lui de parcă te-ar cunoaşte dintotdeauna. Anii copilăriei au trecut fără să afle de la adulţii din preajmă ce înseamnă, de fapt, să fii comunist. Pe lângă istorisirile unor autori precum Mark Twain şi Charles Dickens, Visu mai citea, la acea vreme, literatură rusă de propagandă şi îşi aduce aminte că ajunsese să se considere el însuşi comunist. Abia pe la 14 ani a înţeles că acel regim politic se juca necontenit cu noţiuni precum „trădător“ şi „erou“ şi că îşi căuta duşmani la tot pasul. În clasa a IV-a, a jucat în primul spectacol de teatru alături de colegi, dar atunci încă nu ştia cum lucrează un actor şi pentru el era suficient că reuşea să rostească textul corect. Visu spune n-a avut emoţii în primii ani pe scenă şi pe platourile de filmare, ci abia când a dat examen la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale“. După absolvire, s-a angajat la Teatrul Mic din Bucureşti şi a făcut parte din distribuţia unor producţii cinematografice precum serialul de televiziune „Toate pânzele sus“ şi pelicula „Balanţa“.

„Weekend Adevărul“: Domnule Gheorghe Visu, v-aţi născut în Bucureşti. Spuneţi-mi, care ar fi prima amintire de când eraţi copil?

Gheorghe Visu: Prima amintire din copilărie e de la trei ani probabil, când mama mi-a pus întrebarea: „Cine eşti tu?“. Mama mă lua acasă de la grădiniţă săptămânal şi, într-una din aceste zile, m-a întrebat asta. Cred că i-am răspuns că nu ştiu cine sunt şi mi-a spus: „Tu eşti Gheorghiţă Visu, eşti băiatul meu şi acum mergem acasă la noi“. De atunci, îmi tot amintesc de mine cum mă duceam acasă şi de mama, care mă întreba: „Ştii ce avem acasă? Un aparat de radio“. O întrebam ce-i ăla şi îmi explica. „Ştii ce avem acasă? Un pick-up“ – după ce am crescut, am început să mă aştept să avem acasă câte ceva. Noi eram o familie destul de înstărită în anii ’50. În ’56, chiar în anul când s-a înfiinţat televiziunea, am avut şi noi televizor şi toate mi se păreau fireşti. Asta a fost prima mea copilărie, de când locuiam vizavi de Teatrul Evreiesc. Casa e în picioare şi acum.  

Părinţii unde lucrau?

Tata era reporter de cronici sportive la Studioul de Film Sahia, pe vremea când se mai ţinea Jurnalul de Actualităţi, acela săptămânal. Pe urmă, a fost redactor-şef acolo. Mama era reporter la ziarul „România liberă“, la secţia agrară – umbla pe la ţară şi scria despre gospodăriile colective. Odată am mers cu ea la votare. Nu ştiu ce votau, dar ţin minte că am umplut cu ştampile un teanc de buletine de vot, pe care le-am introdus în urnă. Mă scăpase din ochi.  

Premiul I, sub scara blocului

V-aţi obişnuit să vă treziţi cu noaptea în cap, să mergeţi la şcoală?

Nu, am plâns îngrozitor. Ştiam că o să merg la şcoală, dar în ziua în care m-a trezit mama pe la 06.00 şi era

întuneric afară, am început să plâng. S-a răstit la mine, am încetat să plâng şi m-am dus la şcoală. Dar de atunci, de câte ori mă trezesc şi e întuneric, şi după 50 de ani, fie că mă trezesc dimineaţa înainte de răsăritul soarelui, fie că mă trezesc, mai ales iarna, după apusul soarelui, mi se strânge inima. O singură dată m-am trezit dimineaţa şi n-am avut nicio spaimă, când am plecat prima dată la mare. Ce îmi mai aduc aminte despre şcoală? Că, în ultima zi din clasa I, am răsuflat uşurat că nu sunt repetent. Când s-au dat premiile, la premiul I au strigat: „Gheorghiţă Visu“. Mi-am luat cărţile şi diploma, m-am dus acasă şi am zis: „Hai să le las sub scară şi să mă duc la mătuşa mea, să-i dau vestea cea mare“. Stătea pe Hristov Botev. I-am spus că am luat premiul I. „Păi, unde-i premiul?“, m-a întrebat. Am fugit spre casă şi, când am ajuns, cărţile nu mai erau.

(Când avea 1 an, în redacţia România liberă, unde locuia mama Foto: Arhiva personală G. Visu)

Nici diploma?

Nici diploma.

Aveaţi discipline şcolare favorite?

Desenul, muzica, limba rusă, limba franceză. M-au făcut pionier în 1961, în clasa a III, când numai 25% din elevii şcolii erau pionieri. După aceea, la Liceul nr.25, din Giuleşti, unde am dat admitere, am luat exameul destul de lejer, mai ales la oral. Aveam o figură de băiat cuminte şi silitor şi aveam obişnuinţa de a învăţa. 

„Trebuia să taci şi să aştepţi întâi să-i rupă coada“

Când aţi jucat în primul spectacol de teatru?

În clasa a IV-a. Eram povestitorul şi aveam de spus aşa: „Lupul a început să se învârtă şi, din greşeală, Vasile l-a călcat pe coadă şi coada s-a rupt“. Am zis asta urmărind ca lucrurile alea să se întâmple acolo, dar Vasile l-a călcat lângă coadă, care nu s-a rupt. Şi eu deja spusesm. Ăla se întorcea, vedea că are coada, iar dădea coada la călcat, iar nu-l nimerea. Un băiat mi-a zis: „Trebuia să taci şi să aştepţi întâi să-i rupă coada“. „Eu mi-am spus textul“, i-am răspuns. Aveam, totuşi, un fel special de a recita şi de a vorbi, care, cred eu, era un atu pentru mine. Am făcut televiziune în direct şi la 14 ani am jucat într-un serial, „Cireşarii“, pentru care repetam fiecare episod de 45 de minute. La sfârşitul săptămânii îl jucam în direct.

Cum aţi ajuns să interpretaţi un rol într-un serial?

Autorul cărţii „Cireşarii“ (n.r. – Constantin Chiriţă) era prieten de familie cu tatăl meu şi căuta atunci un puşti pentru personajul principal. Am fost chemat şi am rămas. N-am luat rolul principal, că eram prea matur.  

Aţi avut emoţii în primele zile de filmare?

Nu aveam emoţii când eram mic. Abia când am dat examen la facultate am început să am.

„România avea cocoaşă şi burtă“

Am aflat dintr-un interviu că aţi cântat la violoncel o vreme.

Am făcut Şcoala de Muzică vreo patru ani. Este un instrument frumos, păcat că n-am putut să duc şcoala mai departe. Însemna trei ore de studiu dimineaţa şi trei ore seara. I-am întrebat pe ai mei: „Şi eu când mă mai joc?“ N-au avut ce să-mi zică. Prinsesem şi serialul la televiziune. 

Când eraţi copil, părinţii vorbeau acasă despre regimul comunist?

Nu. Ei ne-au botezat pe mine şi pe fratele meu fără să ştie rudele. De asta am fost botezat de două ori: o dată când aveam câteva luni, după care m-au dus şi bunicii din partea tatălui meu. Şi pe fratele meu l-au botezat şi n-au spus, iar mătuşile au insistat şi ele să-l ducă. Când eram mic, 

îmi construiam singur imaginea despre lume. De exemplu, aveam un atlas din 1939 al României Mari, cu Cadrilaterul şi Basarabia. Eu ştiam de la şcoală cum arată harta României şi aveam şi un atlas de după 1950. L-am comprat cu cel din 1939 şi i-am spus fratelui meu: „Vezi cum arăta România înainte de eliberare? Ce urâtă era? Avea cocoaşă şi burtă“. Mai mult, m-am dus la şcoală cu atlasul şi i-am întrebat pe colegi dacă nu sunt de aceeaşi părere – erau mulţi evrei şi nu erau îndoctrinaţi ca mine. Învăţătoarea a fost extraordinară, n-a chemat-o pe mama la şcoală, ci a venit ea la noi acasă, iar mama mi-a spus: „Nu mai vorbi despre asta“, fără să-mi dea explicaţii. Şi n-am mai vorbit. 

(În 1954, alături de tatăl lui Foto: Arhiva personală G. Visu)

Dumneavoastră ce înţelegeaţi despre comunism?

Citeam foarte mult, inclusiv revistele umoristice care ilustrau caricatural capitalismul cu gheare şi cu Adenauer, cancelarul Germaniei Federale, care înfăşa globul pământesc. Citeam şi literatura rusă de propagandă şi, cu tot ce mi se spunea la şcoală despre comunism, mă simţeam comunist. Dar  am avut o bibliotecă foarte frumoasă, din care nu mi-au lipsit Dickens şi Twain. Pe la vreo 13 - 14 ani, am găsit în bibliotecă câteva lucruri care se băteau cap în cap cu realitatea politică a vremii. Era prima vizită a lui Tito la noi şi toate ziarele scriau despre „Tito, eroul comunismului iugoslav“. Eu aveam în bibliotecă o broşură mai veche în care Tito era numit „Monstrul capitalismului, trădătorul Tito“. N-am avut nevoie de mai mult, mi-am strâns prietenii şi le-am spus: „Acum cred în Dumnezeu“.  

Când eram mic, îmi construiam singur imaginea despre lume. De exemplu, aveam un atlas din 1939 al României Mari, cu Cadrilaterul şi Basarabia. Eu ştiam de la şcoală cum arată harta României şi aveam şi un atlas de după 1950. L-am comprat cu cel din 1939 şi i-am spus fratelui meu: „«Vezi cum arăta România înainte de eliberare? Ce urâtă era?». Mai mult, m-am dus la şcoală cu atlasul şi i-am întrebat pe colegi dacă nu sunt de aceeaşi părere. 

Armată cu teatru

Câţiva ani mai târziu, aţi făcut parte din corul armatei. Cum au fost acele vremuri? 

Da, atunci am luat premiul pe ţară la corul de bărbaţi, cu un coleg de la teatru şi cu nişte colegi de la Conservator, care făceau parte din primul grup Song. Am făcut armată serioasă la Bacău o lună. Pe urmă, m-au scos şi am făcut filmul „Mireasa din tren“. Peste un an, m-au luat din nou în armată şi am mai făcut cinci luni pe undeva pe lângă Bucureşti. Repetam „Maestrul şi Margareta“ la Teatrul Mic, aveam un bilet de voie în alb şi, dacă îmi dădeau telefon că se face vreo numărătoare acolo, completam biletul cu ziua respectivă, luam bicicleta şi mă duceam la unitate. Am fost şi la Amsterdam cu un spectacol de la Teatrul Naţional, în timp ce eram în armată – am plecat cu un ordin de serviciu către „Garnizoana Amsterdam“. 

Când v-aţi dus la Amsterdam, aţi ieşit prima dată din ţară?

Nu, prima dată am ieşit când eram student, într-un schimb de experienţă în Berlinul de Est. A fost de neuitat pentru mine.  

V-aţi gândit vreodată să vă mutaţi din România?

După ’90, am prins vreo două contracte în străinătate, dar nu m-am gândit niciodată serios să plec şi să o iau de la zero.

Despre o replică uitată: „Mi s-a întâmplat când eram cu actorul Amza Pellea în scenă“

Actorul Gheorghe Visu, în studioul Adevărul Live   Foto: Eduard Enea 

V-aţi pregătit din greu pentru admiterea la Teatru?

De fapt, renunţasem să dau la Teatru – nu mai spun câte şedinţe de familie au fost. La banchetul de sfârşit de clasa a XII-a, actorul Mugur Arvunescu era acolo întâmplător, a aflat de la ceilalţi că dau la Teatru – că nu-mi anunţasem retragerea – şi mi-a spus: „Ai o figură interesantă; vino la mine să-ţi dau câteva poezii“. Şi după asta m-am dus să mă înscriu. Am învăţat cinci poezii din şase obligatorii: Sorescu, Nichita Stănescu şi Arghezi. Am spus că, dacă trec de prima etapă, merg înainte şi, dacă nu trec, continui cu latina, care era un fel de backup. Am trecut de prima etapă, dar am picat la ultima. Nu ştiam cu ce se mănâncă teatrul! Dar am intrat în toamnă. La admitere, seria mea intra la 17.30 şi eu am ajuns acolo cu o chitară şi cu gândul să cânt ceva, pentru că era şi o probă de muzică. Şi abia la 20.30 mi-a venit rândul. În tot acest timp, am cântat cinci-şase cântece încontinuu, pentru că atât ştiam. Toate emoţiile s-au descărcat. Mai ştiu că eram îmbrăcat în jeanşi şi aveam tenişi, pentru că nu-mi plăceau pantofii.

Nu vă plăcea să vă îmbrăcaţi elegant, aşadar?

Nu, nici acum nu-mi place. 

Care a fost întâiul spectacol de teatru din perioada studenţiei?

În anul II mi-am făcut debutul la Teatrul Naţional cu „Jocul de-a vacanţa“. După asta, în anul IV, a fost „Bucătăria“ de Arnold Wesker, rol cu care mi-am dat şi licenţa. Ştiam ce înseamnă emoţiile, erau constructive, dar am avut şi trac, până pe la 30 de ani. Dar tracul se consuma după primul minut de stat în scenă. 

Dascălii de-atunci

V-aţi uitat replicile vreodată? 

De cele mai multe ori am trecut cu brio peste acele momente. Odată, mi s-a întâmplat când eram cu actorul Amza Pellea în scenă, iar el a găsit o soluţie elegantă şi a rostit replica în locul meu.  

Vă amintiţi cu drag de profesorii din facultate?

Profesorul meu de la clasă a fost Eugenia Popovici, o mare actriţă, care a avut-o profesoară pe Maria Filotti. Tot timpul sunt poveşti despre idolii noştri. Octavian Cotescu ne întreba dacă noi, când vom avea vârsta lui, vom avea ce să povestim despre el. Şi avem ce povesti.

Pe-atunci mergeaţi la spectacolele montate de Liviu Ciulei la Teatrul Bulandra?

Da, mergeam la Ciulei, la Pintilie. Şi la Esrig. 

Gheorghe Visu (dreapta), în spectacolul de teatru „Anul dispărut. 1989“ Foto: Arhiva Teatrul Mic

Ruinele sub care erau actori

Anul acesta s-au făcut 40 de ani de la cutremurul din 1977. 

Atunci s-a născut fiica mea, la o lună şi o săptămână după cutremur. Ţin minte că în spatele Teatrului Naţional a căzut un bloc. Noi ieşiserăm afară, iar un om a ieşit de sub dărămături în pantaloni de pijama. După ce a ţipat cât a ţipat după nevastă-sa şi după copii, a zis: „Daţi-mi o haină; mi-e frig“. Şi, când a întins mâna, noi toţi am fugit.

De ce?

Ni se părea că e dintr-un film şi că pune mâna pe noi. Aia a fost prima reacţie. După aceea, m-am întors şi i-am dat paltonul.   

Atunci a murit şi actorul Toma Caragiu.

Da, am stat mult la ruinele alea. Am avut un coleg care nu s-a mişcat de acolo o săptămână, până când nu l-au scos. Au mai murit Alexandru Bocăneţ, Eliza Petrăchescu, Doina Badea – care stătea în bloc cu Toma Caragiu. 

„M-am aruncat pe burtă când s-au auzit împuşcături“

În filmul „Câini“, regizat de Bogdan Mirică  Foto: Arhiva Adevărul 

La Revoluţie aveaţi în jur de 38 de ani. 

Da, am umblat brambura pe străzi, am făcut de gardă la teatru, am fost să apăr televiziunea, m-am aruncat pe burtă odată cu toată lumea de pe Calea Dorobanţi, când s-au auzit împuşcături. 

V-a bucurat atmosfera revoluţionară?

Da, până pe 25 decembrie, când a fost împuşcat Ceauşescu. Atunci m-am trezit. În primul an după Revoluţie nu se mai făcea teatru. În anul următor am început să repetăm şi abia târziu a început să revină lumea la teatru. După 1990, însă, teatrul a înflorit – a fost primul care şi-a revenit în cultura noastră. 

După ’90 aţi avut mai multă libertate în teatru. 

Da, în teatru s-a ştiut ce putem face cu ea, dar în film nu prea s-a ştiut. Au fost doar câteva filme, după părerea mea: „Balanţa“ lui Pintilie, „Patul conjugal“ al lui Daneliuc şi filmele de început ale lui Nae Caranfil. Timpul a trecut, totuşi, şi, uite, acum, dacă te duci la Cannes, se ştie acolo de filmul românesc. 

În „Inimă de ţigan“: „Am fost cel mai «eu»“

Care a fost personajul pentru care aţi lucrat cel mai mult şi de care v-aţi bucurat cum a evoluat, spectacol după spectacol? 

Fără să fie un clişeu, fac asta cu fiecare personaj. 

Vă trezeşte curiozitatea un personaj cu care aveţi mai multe lucruri în comun sau mai degrabă un personaj diferit, de la care aveţi de învăţat?

Mi-a plăcut mult ce am făcut în primul sezon din serialul „Inimă de ţigan“. Am pus foarte mult de la mine şi cred că acolo am fost cel mai „eu“, deşi, paradoxal, era un rol de compoziţie. Am pus toată bucuria mea de a mă juca, toată copilăria mea, toată maturitatea mea. În primul sezon n-am simţit niciodată că mă duc undeva la slujbă. Era o bucurie şi simţeam asta şi din partea echipei. Pe urmă, un personaj cu totul diferit, care m-a acaparat, este, bineînţeles, cel din „Câini“: nu mă aşteptam să îmi ofere viaţa o asemenea oportunitate. Am avut noroc în carieră. Cel mai bine însă mă pricep la teatru. E mai în lumea mea. Pot să trăiesc fără film, dar fără teatru nu pot să trăiesc. Simt că în teatru opera îmi aparţine.

                                                                                 După 1990  Foto: Arhiva personală

Aţi regretat vreun rol dintr-un film sau dintr-un spectacol de teatru?  

Am avut eşecuri peste care am trecut, chiar şi filme-eşec peste care am trecut.

Sunt folositoare asemenea eşecuri?

Doar ca să îţi revii puţin, să nu ţi-o iei prea mult în cap. Dacă există un film în care să fiu mulţumit deplin de mine este „Balanţa“ lui Pintilie. Am avut un rol mic, dar care mi s-a părut fabulos.

Admiraţia pentru Ştefan Iordache 

Cum aţi lucrat cu regizorul Lucian Pintilie?

Greu, pentru că lucram foarte mult, dar eram entuziast. La un moment dat, oboseam foarte tare, însă filmul m-a bucurat enorm.  

Sunt un actor nervos şi dinamic şi a trebuit să nu las nimic din acestea să iasă la suprafaţă. Am fost nervos din tinereţe. 

Vreau să vă întreb şi pe care dintre actorii români i-aţi admirat. 

Ştefan Iordache, fără nicio rezervă. Copiam totul de la el: şi cum fuma, şi că îşi făcea citronadă şi o ţinea la pupitrul de regie, unde se ducea când avea pauză. Aveam şi eu sticla mea de citronadă, mai mică. El stătea în culise înainte de spectacol, undeva retras, iar eu am început să fac la fel. Şi acum cobor în culise înainte de spectacol şi stau acolo cinci minute. 

Cum vă înţelegeţi cu regizorii cu mai puţini ani de experienţă în spate?

Pe unii simt că îi încalec, nu pe mulţi şi nu o să dau nume. Sunt însă vreo doi cu care am lucrat în ultima vreme şi

pe care nu am simţit nevoia să-i contrazic. Cred că teatrul va fi cu totul altfel faţă de cum l-am învăţat noi de la Ciulei şi de la Pintilie. Sunt lucruri care se vor păstra şi lucruri care vor fi răsturnate. Noi, europenii, nu suntem ca asiaticii. Pentru noi există artistul ca individ, pentru ei există generaţia. În altă ordine de idei, am învăţat multe de la Mircea Veroiu, de la Dan Piţa şi de la Nicolae Mărgineanu, iar cine sunt acum, ca actor de film, sunt datorită lor. Am învăţat şi de la regizori cu care nu am lucrat, doar văzându-le filmele, de exemplu, de la Mircea Daneliuc şi de la Stere Gulea. 

„Hai, Visu, joacă ceva, nu fi doar nervos“

Îi consideraţi mai severi pe aceşti regizori?

N-aş spune asta. Cred că ştiau mai bine să lucreze cu actorii şi cred că iubeau actorii mai mult decât o fac regizorii din generaţia asta. Iubeau actorii în general, nu un anumit actor.  

(State Potcovaru, în serialul de televiziune „Inimă de ţigan“ Foto: Arhiva Adevărul)

Cum v-a propus regizorul Bogdan Mirică să interpretaţi rolul din lungmetrajul „Câini“?

Mi-a dat să citesc scenariul şi am fost înnebunit după el. Aveam 90 de kilograme şi am slăbit 27 de kilogram. Am stat cu el la masă, am vorbit despre film, despre ce îmi place şi ce nu-mi place, mi-a povestit că personajul e un om care se simte bine în corpul lui, deşi e suferind. Vreau să spun că îmi place enorm de mult cum arăt în filmul ăsta, pentru că, o perioadă, după ce am îmbătrânit, nu am mai vrut să mă uit la mine. 

Au fost obositoare filmările pentru pelicula „Câini“?

Da, pentru că eu sunt un actor nervos şi dinamic şi a trebuit să nu las nimic din acestea să iasă la suprafaţă. Am fost nervos din tinereţe. Ştiu că mi-a spus cineva, la un moment dat: „Hai, Visu, joacă ceva, nu fi doar nervos!“.  

Vi s-a părut important premiul pe care l-aţi obţinut la Festivalul de Film de la Sarajevo?

Da, absolut, dar mi-am mai „revenit“ un pic după luna august, că atunci nu cred că-mi mai ajungea cineva cu prăjina la nas.

CV

Numele: Gheorghe Visu 

Data şi locul naşterii: 2 iulie 1951, Bucureşti

Studiile şi cariera: În 1974 a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale“.

Este angajat la Teatrul Mic din Bucureşti. 

A obţinut Diploma de onoare acordată de Asociaţia Cineaştilor din România pentru rolul din filmul „Să mori rănit din dragoste de viaţă“ (1984). 

A jucat în producţii cinematografice precum „Toate pânzele sus“, „Unde la soare e frig“, „Balanţa“, „Nostradamus“, „Terminus paradis“ şi „Câini“. 

A interpretat roluri şi în seriale de televiziune ca „Lacrimi de iubire“, „Inimă de ţigan“ şi „Regina“. 

În prezent, joacă în spectacole de teatru precum „Anul dispărut. 1989“ şi „Deşteptarea primăverii“. 

Pentru rolul din pelicula „Câini“, a obţinut Premiul Gopo pentru cel mai bun actor şi a fost premiat şi la Festivalul de Film de la Sarajevo. 

Locuieşte în: Bucureşti