Montarea, fără a fi în esenţă una neapărat anti ecleziastică pune problema crimelor făcute de conchistadorii spanioli în Lumea Nouă în numele religiei. Despre acest rol am vorbit şi noi cu actorul Cătălin Ursu.

Cătălin, eşti la prima colaborare cu Radu Jude, el regizor de film, tu actor de teatru. A fost diferit faţă de alte experienţe?

Da. Pot să spun că a fost diferit deoarece el este mai pragmatic, nu despică firul în patru ca un regizor de teatru care este obişnuit să vorbească despre ideea spectacolului, personaje, sensuri, căutări de personalităţi. La Radu este clar din propunerea textului care pune o problematică foarte dură si directă. Sper că nu sunt spereotipal în a spune ca Radu fiind regizor de film vede totul secvenţial, are imagini filmice, lucrează ca prin obiectiv, iar eu ca actor de teatru am un alt tip de expunere, de cercetare şi coacere a personajului. Radu Jude de exemplu nu este adeptul emoţiei pe scenă, a empatiei cu suferinţa, eu sunt un actor cu o dinamică şi transmisie emotivă, un tip senzorial, empatic. Mi-am înfrânat o parte din ceea ce el numea „teatralitate” în favoarea unei raţiuni reci şi clare.


Controversa de la Valladolid

Povesteşte-ne ceva despre personajul tău.

Bartolome de Las Casas este un personaj istoric real care a devenit şi în literatură cunoscut prin această întâlnire-dialog, întâlnire-proces de la Valladolid din 1550, unde îşi expune cauza în favoarea indigenilor din Noile Indii. Aceşti indieni au fost exploataţi şi maltrataţi până la exterminare. O replică a spectacolului spune „în 3 zile 30 000 de morţi”, adică genocidul se întâmpla cu o viteză halucinantă. Las Casas a plecat ca soldat la 18 ani şi a ajuns să fie hirotonisit preot în Indiile Noi încercând să ducă cuvântul lui Dumnezeu spre Creştinarea indienilor. Deci un personaj pozitiv, cu duhul lui Dumnezeu, empatic cu soarta nefericită a acestor indigeni. A luptat pentru recunoaşterea indienilor ca fiind fiinţe umane cu suflet şi spirit ca şi europenii, încearcând să oprească exploatarea şi masacrarea lor. În spectacol fiind într-un „debate” între partea filozofică şi cea religioasă, eu ca actor am un dublu rol: de performer invitat la o dezbatere pe tema Valladolid şi asumarea personalităţii lui Las Casas din perioada Inchiziţiei. Tranzitarea asta prin timp este demonstraţia că problemele grave ale umanităţii rămân acute şi prezente indiferent de timp. Uneori doar armele se schimbă.

Preotul pe care îl joci e într-un soi de război chiar cu Biserica. Ce îl mână în această luptă atât de dezechilibrată?

Nedreptatea. Agresivitatea. Infatuarea celor care pretind a fi rasă superioară şi îşi arogă dreptul de a face ce vor în numele superiorităţii lor. O altă replică din spectacol spune: „Viaţa este pâinea săracilor, cine le-o ia este omul vărsării de sânge”, adică viaţa ni s-a dat pentru a o trăi, a o înnobila, a o îmbunătăţii şi nicidecum pentru a o lua altora. Dumnezeu singur are drept de viaţă şi de moarte asupra noastră. Iar biserica, ca instituţie, a distrus o rasă întreagă pentru convertirea la ”adevărata religie” şi totul în numele „Dumnezeului celui adevărat”.


În spectacol se vorbeşte despre crimele făcute în numele Bisericii. E o montare cu un mesaj anticlerical?

Nu ştiu să spun dacă este anticlerical, nu cred că ăsta era scopul, să fie un spectacol militant, dar cu siguranţă ridică anumite probleme, provocări şi puncte de vedere. Dacă cei care au greşit sunt oameni ai bisericii, ei să plătească. Nu cred că se poate generaliza şi nu cred că tot clerul bisericesc poate fi judecat prin faptele extreme ale unora. Că biserica a băgat spaima în oameni şi a avut cea mai mare influenţă în perioada medievală şi în numele ei s-au întâmplat atrocităţi, se ştie. Dar, dincolo de faptele istorice, spectacolul este un semnal de alarmă pentru viitor, un viitor care ni se arată deja a fi instabil şi dezechilibra(n)t!

Ce întrebări şi dileme ţi-a pus ţie acest rol?

Mi-a ridicat întrebări de genul: „Ce mă face pe mine superior aproapelui meu? Am eu dreptul meu de a judeca? Ce aş face în cazul unui dezastru indiferent de ce natură ar fi el? Sunt pregătit?” Sunt întrebări şi frământări fireşti cred (poate doar la o anumită vârsta). Nu pot fi chiar indiferent. Unele întrebări nu îşi găsesc răspuns, dar rămân în conştiinţă şi la un moment dat, când e timpul, se vor revela. Mă întreb, caut, cred, sper, trăiesc!

E un rol de maturitate? Cam unde l-ai încadra în cariera ta?

Este un rol care mă aşază în locul unde poate am sperat. Mi-am dorit un rol matur, cu problematizare, un rol care să lovească în interiorul meu şi să mă scoată din confort. Mi-a devenit un „rol-necesar”. Cred că s-a întâmplat exact când trebuia. Eu l-am încadrat deja undeva şi el pe mine cu siguranţă.


Este actorul Cătălin Ursu un om religios?

Teatrul este o religie, familia este o religie, prieteniile sunt o religie, iubirea este o religie, oamenii apropiaţi sunt o religie, faptele declanşează religie? Eu cred că da. Atunci actorul Cătălin Ursu este un om religios!

Dacă ai fi PR-ul teatrului cum ai face reclamă? De ce ar trebui sa vină spectatorii la acest spectacol?

Veniţi să vedeţi acest spectacol cum ar fi bine să ieşiţi la demonstraţii sau la vot, cum ar trebui învăţată atitudinea civică şi distrusă indiferenţa. Veniţi să vedeţi spectacolul să vă formaţi o opinie reală şi când se întâmplă lucruri atât de grave poate veţi avea un cuvânt de spus şi părăsiţi banca de rezerve.

O replică din spectacol spune „Faptul că ne închinăm adevăratului Dumnezeu ne face neapărat poliţia Terrei?” Întrebarea mea e dacă artiştii au dreptul sau dacă ar trebui să fie un soi de poliţie a societăţii? Şi care ar trebui sa fie până la urmă rolul artistului în viaţa cetăţii?

Raspunsul la întrebarea cu „poliţia Terrei” este nu, clar. În ce priveşte artiştii, da, cred că au dreptul şi ar trebui să fie nişte exemple pentru cei din jur, să aibă puterea de a schimba în bine societatea prin mesaj artistic real, dar nicidecum prin manipulare grosieră. Cred că un nume mare de artist poate atrage după sine mulţi adepţi ca într-o „religie”, grija ar trebui să fie la „ce propovăduiesc”. De asemenea artistul ar fi bine să se definească şi să-ţi asume realmente numele de artist, nu doar de „cel care este pe o scenă”; adevăratul artist este în conflict permanent cu sine, cu mizeria societăţii şi stârneşte continuu, nu lasă să băltească mâlul în jurul lui. Când vom avea oglinda propriei nostre conştiinţe probabil că vom avea un punct „zero”, un punct de plecare, simplu, cinstit, curat.