Inexplicabilul rău din oamenii cumsecade
0Neil LaBute, nume cu mare căutare în lumea teatrului şi filmului american, a intrat în circuitul teatral românesc, dacă nu mă înşel, în 2003- 2004, atunci când Vlad Massaci a înscenat la Teatrul Act şi la Teatrul Fără Frontiere un text ce se cheamă Latterday Plays, text pe care traducătorii, actriţa Mihaela Sârbu şi regizorul Vlad Massaci, au preferat să-l joace sub titlul Bash-O trilogie contemporană.
Şi asta fiindcă scrierea e alcătuită din trei părţi, două monologuri şi un (pseudo)dialog în care un bărbat şi o femeie, doi oameni aparent cumsecade, comuni, cu frica lui Dumnezeu (sunt mormoni, aparţin aşadar Bisericii Sfinţilor Zilei Ultime), oameni cu existenţe oarecare, burgheze, cărora li s-a cerut să rabde multe şi au făcut-o, care până atunci au dovedit stăpânire de sine, ajung pe neaşteptate şi absolut inexplicabil să comită crime.
Astfel, în Ifigenia în Orem un tată, bărbat tânăr, cu relativ succes profesional, aparent bine situat într-o companie ceva mai mică, îşi ucide fiica de numai câteva luni doar fiindcă un coleg îi face o farsă prin care îl informează că figurează pe lista de concedieri, concedieri ce vor interveni după ce firma pentru care lucra a fost absorbită de o alta, mai potentă financiar şi cu un management mai eficient dar şi mai pretenţios. În O şleahtă de sfinţi un cuplu face o călătorie într-un weekend oarecare, călătorie în cursul căreia bărbatul va ucide un semen de-al său numai fiindcă acesta e homosexual. În Medeea Redux, o tânără mamă care a acceptat să ascundă că a rămas însărcinată după ce a fost abuzată sexual de unul dintre profesorii ei, unul dintre cei mai respectabili, doar pentru a-i salva acestuia cariera, îşi omoară băiatul după ce vreme de 14 ani l-a crescut singură.
Acum zece ani când Vlad Massaci a montat pentru prima oară nişte texte în care unul sau doi actori stăteau pe scaune, nu strigau, nu tropăiau, când de abia se auzise pe la noi despre teatrul minimalist şi regia aferentă, a fost chiar o surpriză succesul de care s-a bucurat spectacolul de la Teatrul Act. El s-a datorat nu numai textului, scriiturii sale sigure, tăioase, marcată de bine cumpănite lovituri de teatru, ci şi interpreţilor foarte buni (Mihai Călin, Mihaela Sârbu, Vlad Zamfirescu, Ioana Flora), îndrumaţi de un regizor pe atunci încă la început de carieră care, în pofida tinereţii sale, ştia ceea ce mulţi dintre colegii lui de generaţie, dar nici alţii ceva mai vârstnici sau cu un plus de experienţă ori nu aflaseră încă, ori nu voiau să ştie. Şi anume că una dintre sarcinile importante ale directorului de scenă rămâne aceea de a îndruma actorii, de a lucra cu aceştia, de a-i ajuta să lucreze la nuanţe, de a- face să evite monotonia în intonaţie, în mimică, de a face expresive şi cele mai mici gesturi. E ceea ce a făcut mai departe Vlad Massaci într-un spectacol, e drept, mult mai “mişcat”, aşa cum a fost Forma lucrurilor, creat şi el tot pe un text de Neil LaBute, e ceea ce a făcut Cristi Juncu în spectacolul cu piesa Hoţii de Conor McPherson de la Teatrul 74 din Târgu Mureş, sau, mai recent, în Iluzii după piesa lui Ivan Vîrîpaev, la Teatrul Act.
Alexandra Didilescu şi Colin Buzoianu în „Bash” FOTO: Adrian Piclisan
Am reamintit toate acestea tocmai pentru că, dacă e să aduc un mare reproş felului în care se prezintă spectacolul cu Bash de la Teatrul Naţional “Mihai Eminescu” din Timişoara, acesta constă în absenţa controlului şi a rigorii regizorale, fapt care se decontează deloc pozitiv în monotonia rostirii celor doi interpreţi. Alexandra Didilescu (o actriţă fără doar şi poate sensibilă şi indiscutabil talentată, pe care e tare păcat că nu o vedem mai des pe scenă) şi Colin Buzoianu s-au autoregizat, însă în pofida bunăvoinţei şi a eforturilor lor incontestabile nu au izbutit să înlăture prefabricatele de rostire şi de simţire, o simţire de altminteri insuficient asumată. Lucru mai vizibil în cazul lui Colin Buzoianu şi încă şi mai deranjant în cazul monologului acestuia, actorul având de înfruntat deopotrivă adversitatea sâcâitoare a unor zgomote perturbatoare venite din afara Teatrului.
Bash de la Naţionalul timişorean e un spectacol născut din bune intenţii şi din dorinţa de a juca a doi tineri actori. Numai că, după cum bine se ştie, sentimentele frumoase nu ţin loc de literatura. Dar nici de spectacol cu adevărat performant nu izbutesc să ţină.
Teatrul Naţional Mihai Eminescu din Timişoara-BASH de Neil LaBute;
Un concept de Alexandra Didilescu şi Colin Buzoianu;
Traducerea: Mihaela Sârbu şi Vlad Massaci;
Cu: Alexandra Didilescu şi Colin Buzoianu;
Data premierei: 2 iunie 2013