Din trecutul de glorie al acestui genial actor pe care-l mai avem din fericire a reţinut ceva de pe Youtube, unde Horaţiu îl imită chipurile pe Marin Moraru. Trist!

Recunosc, îl iubesc necondiţionat pe Horaţiu, dar nu voi lăuda nemeritat spectacolul în cauză, care e încă crud, nerodat şi, în orice caz, imperfect. Dar ce-i perfect, Doamne, pe lumea asta?! Voi spune însă că aşa repetitiv, mormăit şi mortificat cum e calificat în susnumita cronică, Horaţiu Mălăele e în acest spectacol El. Acelaşi actor cu candori infinite şi mirări genuine în faţa miracolului vieţii, al prostiei umane şi al răutăţii care nu l-au doborât în cei 65 de ani pe care tocmai i-a împlinit. Ocazie cu care, ce să-i faci, publicul s-a bulucit să-l mai vadă luând cu el, după spectacol, fărâma de bună dispoziţie pe care cu generozitate le-o împarte, râsul amar pe care e atât de stăpân.

Povestea evreului rătăcitor pe care ne-o spune în acest spectacol recent, folosindu-se de textul americanului Gareth Armstrong, dar şi de multă bibliografie nu atât de inutilă pe cât se consideră, are darul să reabiliteze însăşi faima negativă a acestui personaj pe care Shakespeare l-a trimis în lume în piesa Neguţătorul din Veneţia şi care a pus şi mai pune atâtea probleme de interpretare. George Constantin a vrut, de exemplu, să-l joace, dar piesa era tacit interzisă la vremea aceea din cauza multelor defecte cu care e împodobit evreul cămătar în această piesă, de unde şi ura care-i atrage o gravă condamnare. Soluţia aproape de happy-end a piesei shakespearene clasice în privinţa cuplurilor de îndrăgostiţi care o includ şi pe fiica răpită a evreului, a felului în care tribunalul îi dă dreptate rivalului lui Shylock, îl cam lasă cu buza umflată pe acesta, obligat, între altele, să treacă la creştinism. Nici problema antisemitismului nu primeşte o rezolvare rezonabilă, de aceea ideea regizorului Mălăele de a o integra în istorie cu trimiteri biblice etc. nu e tocmai inutilă. Să nu ne facem că nu ştim şi să nu credem, asemeni vitezei cronicărese, că lucrurile stau politically correct, deci no comment.

Privind tot din perspectiva publicului şi nu a celor care-l refuză ab initio pe actor ca regizor, transformarea de către Mălăele a monologului lui Armstrong în spectacol e de bun augur. În decorul frumos, modern şi veneţian prin atmosferă şi culoare creat de Iuliana Vâlsan, decupajul regizoral face loc câtorva tablouri specifice povesti şi celebrei republici cu carnavalele şi măştile ei colorate. Unul îi înfăţisează pe gentilomii care urzesc intrigi amoroase, iar interpreţii Anghel Damian, Bogdan Mălăele şi Lucian Ionescu au capacitatea să sugereze biografiile lor trecute, contribuind fie şi doar printr-o scenă la farmecul lumesc al piesei alături de un gondolier mlădios (Vlad Bîrzanu). Într-o altă cuşcă pe roţi alunecă în scenă casa lui Shylock, unde Jessica, fiica acestuia, pune la cale evadarea împreună cu zestrea de bijuterii pe care o va deplânge mai târziu tatăl. A toate ştiutorul Tubal, singurul prieten al evreului care ne călăuzeşte prin poveste e George Mihăiţă cu bonomia lui proverbială, adăugând ironii tandre întâmplărilor care-i îngenunchează prietenul. Scena în care cei doi însemnaţi cu coifurile galbene se arată în lume e caldă şi empatică. În scenariu apare şi Portia, femeia deşteaptă care, de la Shakespeare citire, deznoadă toate iţele vrând să-şi salveze iubitul de nemiloasa pedeapsă a cămătarului (celebra livră de carne pe care acesta o vrea hăcuită din trupul veneţianului dator). De sub masca unei marionete uriaşe ne vorbeşte la proces Mirela Zetta, aceeaşi care mai înainte înveselise atmosfera cu cântări care ar fi fost bine să revină pentru echilibrul spectacolului. Dorinţa firească a regizorului de a da pondere momentului nu se împlineşte însă, căci actriţa mai are ceva drum de făcut spre relevanţa momentului.

În ce-l priveşte pe Mălăele - Shylock, n-avem nicio îndoială că actorul ar fi dus monologul lui Armstrong şi singur la capăt. Intermitenta lui prezenţă în spectacol face şi mai aşteptate apariţiile care impun personajul cu cele câteva trăsături pe care actorul le asumă potrivit viziunii sale despre rol. Unele dintre acestea îi convin de minune, cum cele mai sus menţionate, care ne transmit o apăsare de destin din care rezultă masca măscăriciului, ei da!, a celui care mai joacă şi cum i se cântă, învingându-şi orgoliul său nemăsurat şi adesea rănit. Cazul lui Shylock, ca şi al atâtora dintre cei pe care viaţa îi îngenunchează nemeritat. Trebuie să ai, însă, disponibilitate pentru aceste emoţii pe care un mare actor, hărăzit şi creativ prin însăşi natura lui neliniştită le împrăştie chiar şi fără cuvinte. Da, e adevărat, la sfârşit stă pe nişte cufere, aşteptând parcă să reînceapă exodul biblic. La un moment dat chiar cu spatele. Dar momentul are greutate şi fior, iar cine-l schematizează şi trimite-n derizoriu face sper, doar un exerciţiu de stil.

P.S.: La Teatrul Naţional va intra în repetiţii Neguţătorul din Veneţia în interpretarea lui Ion Caramitru. Să vedeţi atunci răfuieli!