Fragilitatea lui Victor Rebengiuc. Povestea unei cărţi
0
Astăzi Victor Rebengiuc împlineşte 83 de ani. De ziua lui, în 2004, a fost lansată cartea „De-a dreptul Victor Rebengiuc“. Dincolo de aparenta masivitate a lui Victor Rebengiuc, am întrevăzut sensibilitatea lui, o duioşie de-abia perceptibilă când îl întâlneşti prima dată. Şi parcă îl aud, spunându-mi, pe vremea când lucram la carte: ,,Ce faci, fetiţă?“ ,,Scriu, despre dumneavoastră, domnule Rebengiuc“, spune una dintre autoare.
Sunt numai un jurnalist pentru care teatrul rămâne marea sa dragoste, sunt numai un bulgăre de sare. „Dar cine nu cunoaşte setea închisă într-un bulgăre de sare?“, spun şi eu asta precum Lorelei, personajul pe care l-am iubit enorm din romanul lui Ionel Teodoreanu.
A fost o provocare imensă să mă arunc pur şi simplu într-o lume care poate nu era a mea, atunci, în 2002-2003. Au urmat, bineînţeles, nopţi nedormite, momente de descurajare, de poticnire, de îndoială. Mă apăsa responsabilitatea gestului meu şi mai ales conştiinţa faptului că Victor Rebengiuc merită o carte cu adevărat bună. Nu ştiam dacă sunt în stare să i-o dăruiesc atunci pentru că, fiind destul de tânără la acea vreme (24 de ani), nu am avut cum să-l văd pe Victor Rebengiuc în toate rolurile sale.
Nu am renunţat pentru că m-a emoţionat şi m-a motivat încrederea pe care Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ au avut-o în mine. Nu am renunţat pentru că oamenii din jurul meu m-au încurajat. Sau poate nu am renunţat pentru că sunt foarte încăpăţânată, aşa cum bine mi-a spus odată, zâmbindu-mi cu drag, Victor Rebengiuc.
De-abia terminasem facultatea (nu o facultate de teatru, nici măcar una de teatralogie) şi, evident, nu mă cunoştea nimeni din lumea culturală sau din rândul „monştrilor sacri“ (o expresie pe care am urât-o atunci şi o urăsc şi acum!). Mă întreb uneori şi acum de unde am avut atâta tărie şi curaj să mă apuc, în aceste condiţii, să scriu o carte despre Victor Rebengiuc. Toţi teatrologii sau oamenii din teatru mă priveau cu mult scepticism,cu maximă distanţă şi suficienţă, doar nu auziseră niciodată de mine. Nu însă şi Victor Rebengiuc. Nu însă şi Mariana Mihuţ.
Ei au avut încredere în mine de la început şi asta m-a şi motivat să continui. Da, a fost o bucurie să o descopăr în vremea aceasta pe Mariana Mihuţ. Tot timpul, ea a fost prezentă, mi-a vegheat paşii din umbră, purtându-mă cu delicateţe, cu umor pe urmele lui Victor Rebengiuc
Revenind la travaliul cărţii…Nu a fost un drum uşor. Au fost nevoie de zeci de interviuri, de săptămâni întregi de documentare la bibliotecă, de multă perseverenţă.
Am dat cuvântul regizorilor, familiei, prietenilor, studenţilor sau colaboratorilor săi. Am adunat, împreună cu Mihaela Michailov, coautoarea cărţii, textele a peste 80 de persoane, de la Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Lucian Pintilie, Sorana Coroamă-Stanca, Stere Gulea, Alexandru Dabija, Yuri Kordonsky, Mariana Mihuţ, la colegii săi, Oana Pellea, Adrian Pintea, Marcel Iureş, Marius Manole, la criticii sau prietenii săi, George Banu, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici, Dan C. Mihailescu. Şi lista poate continua…
Mi-amintesc că Radu Penciulescu mi-a trimis prin poştă paginile despre Victor Rebengiuc, ca şi acum, Lucian Pintilie, care a scris un emoţionant mesaj pentru actorul care împlineşte astăzi 80 de ani.
Mi-amintesc de Yury Kordonski care mi-a spus în timpul întâlnirii noastre că "viaţa poate fi mai frumoasă decât teatrul", continuând:"Dacă nu simţi viaţa asta, dacă nu o atingi, nu poţi face teatru. Victor Rebengiuc este viaţă..."
Aceste întâlniri au fost esenţiale, poate unele dintre cele mai frumoase daruri pe care viaţa mi le-a făcut...M-am apropiat de cei de care iniţial mi-era frică. Unii dintre ei - mă refer în primul rând la George Banu sau la Dan C. Mihăilescu - mi-au devenit apropiaţi, m-au însoţit de atunci, sunt oameni de care mă leagă o strânsă şi caldă prietenieconsolidată în timp de încredere şi de respect.
A plâns când a citit textul fiului său
Cel mai mult însă, în carte, i-am dat lui însuşi cuvântul în interviuri de profunzime. Alături de colega mea, Mihaela, înainte de toate, l-am ascultat pe Victor Rebengiuc.
A fost o important lecţie de viaţă, de onestitate, de credinţă, de modestie nedisimulată. Acum, după atâţia ani, pot spune că întâlnirea cu el a fost formativă pentru mine. Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ m-au modelat cu adevărat în spiritul şi în valorile lor.
La prima lansare a cărţii din 2004, Victor Rebengiuc a mărturisit că cel mai mult, din toată cartea, l-a atins textul fiului său, Tudor, intitulat Vitalitatea lui…
Tudor mărturisea: Tata a decis că eu nu trebuie să simt niciodată lipsa sprijinului şi căldurii părinteşti, pentru că el practic nu a avut tată. Şi pot da mărturie că a făcut tot posibilul să ştiu că atunci când o să am nevoie voi găsi un puternic sprijin în el. Dar nu pentru orice aş face. Nu am primit ajutor pentru a scăpa de o pedeapsă dreaptă sau pentru a face o nedreptate cuiva. „Când te doare, să strângi din dinţi şi să spui „sunt bărbat, sunt bărbat, sunt bărbat”!
L-am văzut pentru prima dată cu ochii în lacrimi pe Victor Rebengiuc, atunci când a citit textul fiului său.
Contrastele lui Rebengiuc
Actorul îşi poartă, cu demnitate, adevărurile pe scenă, de aceea este atât de autentic. Aduce cu el tunetul cerurilor dezlănţuite, forţa uraganelor şi, peste toate, nedumirea unei lacrimi.
Cele mai puternice roluri ale sale din teatru sau din film s-au născut din fragilitatea lui, altminteri bine camuflată. Talentul, darul lui cel mai de preţ, niciodată nu a putut fi zăgăzuit şi s-a revărsat din plin asupra noastră.
Tace, te priveşte sau îţi vorbeşte, tot timpul este el, Victor Rebengiuc, un melanj de dar-uri şi de contraste.
Olimpian, dar pământean, orgolios, dar modest, tăios, dar tandru, puternic, dar vulnerabil. E toate acestea şi încă ceva pe deasupra, ceva care îţi scapă, ceva ce nu ai cum să defineşti.
Foştilor studenţi din perioada lui de rectorat, le zâmbeau ochii cînd îmi vorbeau de Victor Rebengiuc. Întâlnirea cu ei a fost aşa, o ploaie de entuziasm, de spontaneitate, născută dintr-un profund respect, iar dragostea lor pentru Victor Rebengiuc, atât de sinceră, atât de năvalnică, atât de evidentă, m-a emoţionat. Victor Rebengiuc face parte din viaţa lor, el le-a îndrumat paşii, el i-a învăţat că nimic nu se obţine fără muncă, că talentul fără seriozitate, fără responsabilitate şi fără adevăr este un dar irosit.
Modestia lui, modestia regelui
Dincolo de aparenta masivitate a lui Victor Rebengiuc, am întrevăzut sensibilitatea lui, o duioşie abia perceptibilă când îl întâlneşti prima dată. Modestia lui, modestia regelui, este comparabilă poate numai cu aceea a lui Richard al II-lea, personaj pe care Victor Rebengiuc l-a întruchipat sub bagheta lui Radu Penciulescu:
,,Lipsiţi-mă de slava voastră: fastul / Şi protocolul, toate-s doar batjocuri. / Mănânc ca voi, râvnesc, ori simt durerea, / Nevoia de prieteni, ca şi voi. / Când sunt aşa, se cheamă că sunt rege?“.
Victor Rebengiuc îşi ascunde foarte bine vulnerabilitatea. Te poate înşela. Poate să-ţi apară inflexibil, dur şi intransigent. Te uimeşte uneori prin asprimea vorbelor rostite fără perdea. Şi, dintr-o dată, cînd nu te aştepţi, printr-un gest, printr-o privire, printr-un cuvânt, sub ochii tăi, se produce miracolul metamorfozei lui, iar gingăşia şi delicateţea sa te lasă fără grai. Şi parcă îl aud, spunându-mi: ,,Ce faci, fetiţă?“ ,,Scriu, despre dumneavoastră, domnule Rebengiuc.“
Am scris cele mai multe rânduri de aici în prefaţa primei ediţie a monografiei „De-a dreptul Victor Rebengiuc“, editată de Licentia Publishing, în 2004. Cartea a fost ulterior editată şi completată, apărând la Editura Humanitas sub titlul „Victor Rebengiuc. Omul şi actorul“, în 2008.
Se încarcă comentariile...
