De succes

Gen impur, mai impur decât teatrul dramatic, dar deloc inferior acestuia, musical­ul­, a cărui istorie începe probabil odată cu aceea a omenirii, a fost definit şi numit ca atare doar prin secolul al XVIII lea. Cu ezitările şi impreciziile terminologice specifice, în ţara care a conştientizat şi teoretizat prima existenţa lui, ezitări şi imprecizii încă şi mai accentuate în România, ţară de import.

Loc în care genul pare să se simtă din ce în ce mai bine. Atât de bine încât cu puţină vreme în urmă i-a şi fost consacrată o teză de doctorat intitulată De la piesa de teatru la musical. Creatori, creaţii, creativitate. Elaborată de criticul de teatru Maria Zărnescu, susţinută la UNATC-ul bucureştean şi metamorfozată recent într-o binevenită carte lansată la editura Nemira sub titlul mai „de librărie” , mai „comercial”,  Muzici şi Muze. De la piesa de teatru la musical.

Am început să o citesc în trenul care mă ducea spre Timişoara, oraş în care urma să iau parte la premiera unui spectacol de gen produs de Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely”. Oraş în care genul se simte la el acasă de vreme ce fiecare dintre cele trei teatre dramatice plus Opera Română ce fiinţează acolo au în repertoriu cel puţin un musical.

Nu intenţionez să zăbovesc prea mult în această introducere la o cronică de spectacol asupra cărţii colegei mele, fie şi numai pentru motivul că am în plan să îi consacru o recenzie separată. Mă mulţumesc deocamdată doar să observ că Muzici şi Muze a fost scrisă din convingerea că musicalul are un viitor în România- lucru ce mi se pare tot mai sigur, bazându-mă pe realitatea că musicalul are deja un prezent, ba chiar şi o tot mai consistentă prezenţă în repertorii ce nu mai ţine de fel de cine ştie ce capricii de moment şi de ambiţii personale nejustificate . Că prezentul acesta se explică şi se fundamentează- aşa cum bine sesizează semnatara cercetării-  pe spectaculosul conţinut de gen, pe condiţia sa de drog modern şi pe capacitatea lui de a redeştepta simţurile, în principal artistice, ale lumii contemporane.

Aşadar, la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” se joacă, se cântă şi se dansează Hair. Un musical de referinţă, scris în anii ’60, avându-i drept autori ai libretului pe Gerome Ragni şi James Rado şi ca semnatar al muzicii pe Galt Mac Dermont. Musical al cărui prim producător newyorkez  a fost Michael Butler.

Precum West Side Story şi Hair  este „manifestul unei generaţii”. Iar dacă generaţia din musicalul ale cărui mari şlagăre erau compuse de Leonard Bernstein avea a se lupta cu prejudecăţile rasiale care, din păcate, au făcut posibilă o repetare în plin secol al XX lea a tragediei lui Romeo şi a Julietei sale, cea din Hair are de înfruntat spectrul şi realitatea războiului din Vietnam. Şi într-un caz, şi în celălalt, nu avem nicidecum de-a face cu un happy end, şi într-unul, şi în celălalt veselia, optimismul, nonconformismul, caracterul rebel al eroilor, inconştienţa exaltată de la început au un preţ tragic.

E pentru prima oară când văd pe scenă Hair. Ceea ce nu însemnă că acţiunea sa nu mi-ar fi  cunoscută. Îmi este datorită filmului regizat de Milos Forman şi apărut pe piaţă în anul 1979. La fel cum îmi sunt cunoscute multe dintre melodiile sale, devenite, asemenea celor din alte producţii de gen, şlagăre cu destin individual cărora foarte adesea se ajunge să  nu li se mai cunoască sursă. S-ar putea să greşesc, dar impresia mea este că regizorul Puşkás Zsolt a optat, dacă nu pentru o formă ceva mai concentrată, oricum mai dinamică a musicalului, făcând apel la salto-uri şi la subînţelesuri. Segmentele vorbite  sunt limitate la minimul necesar, partea leului revenind muzicii şi dansului.

Concentrarea despre care vorbesc nu este nicidecum sinonimă simplificării fiindcă e evident că nu doar soliştii, interpreţii rolurilor principale – Balász Attila (Berger), Molnár Bence (Woof Daschund), Tar Mónika ( Jeanie Ryan), Molnoş András Csaba (Hud Lafayette Johnson), Borbély B. Emilia (Sheila Franklin), Kiss Attila (Claude Hooper Bukovski), Bandi András Zsolt, Kocsardi Levente (aceştia doi evoluând în mai multe roluri), Eder Enikö (Peggy)- ci şi ansamblul, deţinătorii rolurilor episodice, aşa cum e Szász Enikö, sau de figuraţie specială au avut mult de lucru şi multă energie de cheltuit. Unii, precum Tar Mónika, Molnos András Csaba (foarte bun cântăreţ, avantajat de fizic), Kiss Attila (excelent, fără cusur şi în partea de teatru dramatic, şi în cea cântată) sau Eder Enikö (admirabilă, chiar dacă are doar una sau două arii) atingând performanţa. Buni Balász Attila în rolul rebelului deloc fără cauză Berger şi Borbely B. Emilia în cel al sensibilei, sentimentalei Sheila.

Spectacolul are ritm, e dinamic, cu o coregrafie foarte bine pusă la punct (o semnează Gyenes Ildikó), la fel de bine executată, cu un decor nu foarte bogat, nu luxos, dar eficient şi capabil să permită generarea unor spaţii multiple (i-l datorăm lui M. C. Donici), e agreabil, antrenant şi captivant.

Fără îndoială că se va juca mult şi cu un succes pe măsură.  

Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara- HAIR;

Libret şi versuri: Gerome Ragni;

Muzica: Gal MacDermot;

Libret în limba maghiară: Szurdi András;

Versuri în limba maghiară: Valla Attila;

Regia: Puskás Zoltan;

Decor: M.C. Donici;

Costume: Ledenyák Andrea;

Coregrafie: Gyenes Ildikó; Conducerea muzicală: Kondrát Csaba;

Cu: Balász Attila, Molnár Bence, Tar Mónika, Molnos András Csaba, Borbély B. Emilia, Kiss Attila, Bandi András Zsolt, Szász Enikö, Éder Enikö, Csata Zsolt, Fall Iloka, Lörincz Rita, Lukács Szilárd, Magyari Etelka, Nagy Dóra, Simó Emese, Szilasi Eszter Julia, Vass Richard;

Data premierei: 29 noiembrie 2015