Pe terenul unor date cunoscute, respectiv baletul omonim compus de Serghei Prokofiev după piesa Romeo şi Julieta de Shakespeare, spaţiul creativităţii a devenit mult mai vizibil. Nu doar pentru că autorul noului libret şi al coregrafiei spectacolului francezul de origine albaneză Preljocaj, adaptează timpurilor de azi povestea vorbindu-ne despre discriminare, despre diferenţa de clasă şi poziţie socială a celor doi îndrăgostiţi, ci şi mai ales, pentru că spectacolul în ansamblul său respiră aerul inovativ prin care dansul contemporan ca şi opera se plasează azi în avangarda artelor spectacolului.

Aşadar, în ambianţa sumbră cu lumini studiate a unei incinte păzite care are şi medievalitate ( decorul are aspect de fortăreaţă) şi sugestii de închisoare modernă, supravegheată de gardieni şi păzită de câini povestea de iubire a Julietei şi a lui Romeo trebuie să înfrunte nu numai mentalităţile şi regulile nescrise ale societăţii, dar şi zidurile prin ale căror spărturi pătrunde la propriu la petrecere ceata zdrenţăroşilor în frunte cu Romeo. Dansul din ceea ce era în libretul clasic, celebra scenă a Balului cu la fel de celebra temă muzicală e acum o luptă între tabere, căci firavii intruşi ar vrea să ţină piept gărzilor militare. Coregrafia memorabilă bazată pe săriturile lungi ale mascaţilor care traversează scena interpelându-şi adversarii devine un leit motiv, ca şi dansul grotesc al celor două doici definind prin costum şi mişcări noua funcţie dominatoare, represivă a personajului acum multiplicat. Prin contrast cu vesela şi colorata societate a străzii cu care vom face cunoştinţă mai târziu, figuraţia feminină din preajma Julietei e la acest bal sui generis cernită şi abia de îndrăzneşte să schiţeze acele mişcări care trădează supunere şi curiozitate. Julieta în schimb, cu ţinuta ei lejeră albă (o cămaşă bărbătească peste un maieu şi pantalonaşi scurţi mătăsoşi) îl descoperă printre „derbedei“ pe Romeo adulmecându-i prospeţimea şi sentimentele nefardate într-un prim dans de o senzualitate rafinată, care va fi urmat de celebra noapte de dragoste unde cei doi, Dominic Bisson şi Virginie Caussin dansează dumnezeieşte pierzându-se în mişcări moi şi învolburări de trupuri. În scenariul reducţionist pe care l-a elaborat Preljocaj pastorul Lorenzo e un fel de fachir care-i înmânează printr-un ceremonial Julietei, cămaşa roşie a morţii instruind-o în privinţa simulării ce urma să o facă pentru a-şi salva iubirea. Şi aici dar mai ales în tabloul întâlnirii de la mormânt trupul adolescentin al dansatoarei ne transmite o tulburare aproape metafizică, asociind frământărilor sufleteşti mişcările aparent dezordonate ale unui trup febril pentru ca apoi, în braţele lui Romeo să se abandoneze inert nefiinţei. Calităţile de gimnaşti ale celor doi dansatori sunt puse acum în valoare de o coregrafie care mizează pe aceste disponibilităţi ale interpreţilor care se adaugă acelora de actori capabili să redea prin dans combustia din încleştările cu destinul ale celebrelor personaje.

Impecabila execuţie a ansamblului cu momentele decupate discret care-l privesc pe tatăl Julietei sau marcarea confruntării în care e ucis Mercutio, asigură un tonus şi o tensiune menţinute la nivel corespunzător pe parcursul acelei ore şi jumătate în care Baletul Preljocaj a produs nu doar o mare emoţie şi bucurie artistică spectatorilor dar şi impresia că suntem în această privinţă foarte departe de performanţele mondiale în materie. E bine că am mai avut o dată ocazia să ne comparăm.