Colectiv Columbine

Marţi, 20 aprilie 1999, la liceul Columbine din ţinutul Jefferson, Colorado, USA, avea loc un masacru care a şcocat opinia publică americană. Vineri, 30 octombrie 2015, în clubul Colectiv din Bucureşti, se întâmpla incediul care a zguduit România.

Cincisprezece morţi în primul caz, şaizeci şi trei în cel de-al doilea şi zeci de răniţi... Şi într-un caz şi în celălalt victimele erau tineri, unii aflaţi la liceu, în timpul orelor, iar ceilalţi, într-un club de noapte, la un concert underground.

Războaie, atentate sinucigaşe, răpiri, omucideri, droguri, incendii şi catastrofe se întâmplă la tot pasul. Sunt vremuri în care distrugerea, rănirea sau agresarea ceiluilalt au loc în fiecare zi. Ba chiar mai mult, adesea, violenţa şi şantajul sunt cele care fac legea. Iar când tragedia se întâmplă, vina este mereu greu de identificat. Probabil că vinovaţi suntem cu toţii, dar de ce nu îşi asumă nimeni? Cine este responsabil pentru frustrarea şi furia celor doi băieţi din liceul Columbine şi a multor altora? Cum au ajuns Eric Harris şi Dylan Klebold să acumuleze atâta furie şi de ce au făcut rost atât de uşor de arme? Cine este vinovatul pentru incendiul din Colectiv? Cum de a fost posibilă o asemenea tragedie? A fost acuzată subcultura „heavy metal“ sau de vină par a fi filmele violente, televiziunea, societatea, Marilyn Manson, Cristian Popescu Piedone, Victor Ponta, sistemul, sataniştii etc. Oricine sau cu toţii în general. Este o vină colectivă...

În acest context internaţionaţional şi, mai nou, naţional, la Teatrul Municipal Baia Mare, în luna februarie 2016, a avut loc premiera spectacolului Columbinus de Stephan Karam şi PJ Paparelli, textul celor doi bazându-se pe interviurile luate părinţilor şi supravieţuitorilor masacrului din liceul american Columbine. Regia este semnată de tânărul regizor Horia Suru invitat pentru prima oară la Teatrul Municipal Baia Mare.

Un decor minimalist şi câteva pete de culoare (senografia Cristian Marin), care se transformă, pe rând, în cantină, sală de sport, vestiare, duşuri, tribune, etc. Un ecran imens pe fundal pe care sunt proiectate numele scenelor, chipurile sau trăirile elevilor şi, mai târziu, imagini din timpul evenimentelor din 1999, câteva microfoane şi opt actori (patru debutanţi studenţi la clasa Ionuţ Caras şi, în total, şapte absolveţi ai Univesităţii „Babeş Bolyai” din Cluj). Acestea sunt elementele cu care a lucrat regizorul.

Cortina neagră, opt tineri şi publicul: „Povestea pe care vă vom spune-o în această seară este inspirată din fapte reale, pornind de la oameni reali, articole şi dosare de investigaţie. Personajele au fost create plecând de la înregistrări şi conversaţii purtate cu adolescenţi din toată ţara...” Se întâmpla în America anului 1999... Liceul ar putea fi de oriunde şi oricând, iar tipologiile sunt cele des întâlnite: ciudatul, şmecherul, singuraticul, olimpicul, rebela, perfecta, etc. Se cunosc, îşi măsoară puterile, încearcă să se afirme sau se ascund. Cu toţii nu îşi doresc decât să fie acceptaţi sau, cel puţin, remarcaţi. Unii au probleme de comportament, iar psihologul şcolii le livrează replici luate din cărţi. Licenţa în afaceri şi certificatul de consilier obţinut în trei zile nu îl ajută să interacţioneze cu elevii. Întâlnirile cu acesta nu fac decât să îi frustreze pe tinerii care simt că nu sunt ascultaţi şi că problemele lor nu contează. Furia lor se adânceşte: „Nu eşti pregӑtit sӑ te descurci cu ce se întâmplӑ în capul meu. Vrei sӑ mӑ deschid în faţa ta dintr-o singurӑ conversaţie? Nu cred cӑ am sӑ-ţi destӑinui nimic astӑzi, domnule, pentru cӑ tocmai am fost umilit.” – îi spune Ciudat (alias Eric Harris), fiul unui militar de carieră şi care „îşi iese din minţi pentru aproape orice”. El este prieten cu băiatul Singur(alias Dylan Klebold), care a fost neglijat de părinţi. Amândoi au probleme de adaptare şi de comunicare. Îşi trăiesc povestea de iubire, dar ea nu ajunge să se consume. Foarte plastică este imaginea când Singur (interpretat de Andrei Dinu) vrea să o sărute pe Rebel (Denisa Blag), fata de care era îndrăgostit, iar în jurul lui roiesc mii de gânduri şi îndoieli (sugerate de ceilalţi actori) şi rămâne ţintuit cu ochii în ochii ei. În aceeaşi notă, Ciudat (interpretat de Eduard Trifa) este paralizat în momentul în care fata pe care o plăcea, Credincioasa (Alexandra Vanci), vine la pizzeria unde lucra. Îşi face cu greu curaj să o invite la bal. A doua zi, ea îi scrie pe mail că mama a spus că „nu se cunosc destul de bine şi că va merge cu băiatul de la centrul tineretului care a invitat-o deja”. Respinşi în diverse moduri de către fete şi, mai ales, de societate, izolarea şi furia lor sunt din ce în ce mai accentuate. Încep să-şi pregătească momentul răzbunării supreme, dar sunt prinşi, prosteşte, la prima lor tâlhărie. Pentru un timp fac eforturi să îi convingă pe cei din jur că vor să se îndrepte. Cei dispuşi să îi creadă îi cred.

Ritmată, activă, în continuă mişcare, prima parte ţine spectatorul într-o permanentă tensiune. Totul este condimentat cu muzică, sunet, mişcare şi întâmplări de viaţă (unele dintre ele foarte poetice, altele dure). Se întâmplă lucruri pe toate planurile scenei, iar proiecţiile de pe ecran îţi imprimă, pe suflet parcă, povestea fiecărui personaj. În vestiare baieţii se hârjonesc sau se şantajează; la cantină unii se văd şi se împietenesc, alţii îşi măsoară puterile; curtea şcolii devine scena balconului pentru un Romeo şi o Julieta a zilelor noastre; pe terenul de baschet cei slabi învaţă să îşi depăşească limitele; iar la duşuri trupurile se cunosc, se ating sau se resping într-o comuniune desprinsă parcă dintr-un tablou (coregrafia Sophie Duncan).

Spre finalul actului, tavanul se lasă jos, tot mai jos, cât mai aproape de personajele centrale, ca o apăsare şi o constrângere a lumii în care trăim.

În cea de a doua parte ne izbeşte atmosfera densă, apăsătoare. Cei doi băieţi (unul de optsprezece ani şi celălalt de şaptesprezece ani) se pregătesc să se răzbune pe lumea în care trăiesc şi, în mod direct, pe colegii de liceu. Dylan şi Eric au construit 99 de bombe artizanale de diferite forme şi mărimi şi au făcut rost, legal chiar, de câteva puşti de vânătoare şi carabine. Pe parcursul pregătirilor se filmează pentru a lăsa mărturii celor din jur. Fiecare dintre ei ţine şi un jurnal. Îşi doresc să rămână în istorie. Şi începe masacrul... Elevii sunt împuşcaţi în funcţie de stările sau de ce le inspită celor doi. Unii au norocul să fie cruţaţi.

Regizorul a dozat foarte bine creşcendoul şi intensitatea fiecărei scene. Povestea celor două personaje se evidenţiază pe parcurs, fiind foarte bine decupate evenimentele prin care trec. Este vizibil faptul că fiecare moment a fost îndelung lucrat, eleborat. În general, actorilor le-ar fi de ajutor o mai mare atenţie la pronunţie mai ales în momentele de mişcare şi în cele când vorbesc la microfon. Altfel, nu se simte diferenţa dintre cei aflaţi pentru prima oară pe o scenă profesionistă şi actorii ceva mai experimentaţi. Cu toţii dau senzaţia de unitate şi de echipă.

Un spectacol despre prima iubire şi puterea ei de a-ţi da aripi sau de a te pune la pământ, despre frică, respingere, angoasă, renunţare şi despre tot ceea ce fiecare dintre noi a trăit la un moment dat, în adolescenţă sau în prima tinereţe. O producţie cutremurătoare prin imagine, sunet şi trăire, gândită şi realizată la milimentru, cu opt tineri actori care au făcut faţă cu brio unei provocări importante atât pentru ei cât şi pentru teatrul în care joacă. O premieră importantă pentru scena băimăreană, salutară fiind şi iniţiativa directorului Radu Macrinici de a aduce în repertoriu un spectacol pe o temă atât de actuală.

Columbinus de Stephan Karam şi PJ Paparell, regia Horia Suru, scenografia: Cristian Marin, coregrafia: Sophie Duncan, cu: Eduard Trifa, Andrei Dinu, Eduard Bîndiu, Ciprian Valea, Dragoş Călin, Alexandra Vanci, Carina Wagner, Denisa Blag

Articol publicat în revista Teatrul Azi