Cătălin Ştefănescu: „Aş face regie de film, aş scrie scenarii de film, aş juca de-aş rupe pereţii!“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Cătălin Ştefănescu este un participant tot mai activ la Ideo Ideis      FOTO: Adevărul
Cătălin Ştefănescu este un participant tot mai activ la Ideo Ideis      FOTO: Adevărul

BRD-Groupe Société Générale, partener al Festivalului Ideo Ideis, face cunoscuţi artiştii implicaţi în cadrul evenimentului desfăşurat între 1 şi 9 august, la Alexandria, prin intermediul unui proiect editorial care include o serie de 10 interviuri publicate de adevarul.ro. Astăzi, adevarul.ro continuă seria cu un interviu "garantat 100%", cu binecunoscutul prezentator TV şi critic de teatru Cătălin Ştefănescu.

Textele, semnate de jurnalista Gabriela Piturlea (Decât O Revistă/ Sub25), sunt publicate şi pe platforma Scena 9, dezvoltată de BRD, pentru a susţine proiectele culturale în care se implică banca. 

Care e partea bună la a fi fost bufonul clasei?

Există o cu totul altă formă de comunicare cu colegii. N-am avut, de exemplu, antipatii profunde. Deloc. N-am avut războaie, n-am avut conflicte radicale, n-am trăit genul asta de experienţe. Şi mai e ceva. Dorinţa de a spune tot timpul o poveste e o dorinţa pe care nu pot s-o scot din context şi să-i fac un buletin de analiză. E ceva care scapă de multe ori cuvintelor. Pot să spun ca ea există, că e o parte din mine, îmi place să spun poveşti şi, cu timpul, am descoperit că a spune poveşti e un fel de-a duce lumea mai departe. A spune poveşti nu e doar o libertate, e şi o formă de foarte mare responsabilitate.

Ce ţi-a plăcut la televiziune în momentul în care te-ai apucat?

Nu-mi plăcea, îmi plăcea radioul foarte tare şi am ales să fac lucrul ăsta cu convingerea absolută că o fac pentru o vreme, ca să-mi câştig existenţa. O secundă nu-mi trecea prin minte că o să fac meseria asta, pentru că întâlnisem tipul de presiune politică manifestat la ora aia. Mai mult decât atât, vorbeam cu colegul cu care am intrat la concurs şi spuneam: «auzi-i cum vorbesc pe oamenii aştia, auzi-i cum frazează, noi trebuie să-l facem pe dracu-n patru ca atâta timp cât stăm aici să nu facem ca ei». Când spun ca ei, spun ca unul sau doi oameni care ne luasera în grijă. Peste vreo două sau trei luni m-am descoperit frazând la fel, exact aşa cum n-aş fi vrut să fie. Am rămas să fac lucrul ăsta cel mai degrabă datorită unei convingeri pe care am dezvoltat-o atunci, convingere pe care o am şi la ora asta, că a face jurnalism, dincolo de pasiune, e o foarte mare problemă de datorie faţă de spaţiul public. I-am descoperit frumuseţile pe urmă; cred că e, dacă nu cea mai frumoasă, una din cele mai frumoase meserii de pe lumea asta. Înţeleg în meseria asta atât partea ei de oarecare frivolitate, cât şi partea ei de sublim absolut, şi cred că e normal ca ele să coexiste. Îmi asum meseria asta nu ca pe o prezenţă pe sticlă, în niciun caz, ci ca pe o meserie pe care o numesc jurnalism. Mai mult decât atât, o numesc jurnalism la postul public de televiziune, ceea ce pentru mine înseamnă enorm.

image

De ce e una din cele mai frumoase meserii? 

Pentru că e una dintre meseriile în care lucrezi direct cu oamenii la un cu totul şi cu totul alt nivel decât lucrează alţi oameni care lucrează direct cu oameni. Adică lucrezi cumva asemănător cu un medic, cu un terapeut, cu un profesor, cu un funcţionar public, toate astea luate la un loc, dar de pe o poziţie foarte diferită. Şi mai tăind în carne vie, cred că e una din meseriile în care te întâlneşti repede şi uneori dramatic cu tot ce e mai frumos şi tot ce e mai urât în fiinţa umană. 

Ai zis la un moment dat că îmbătrânitul în meseria de jurnalist e sinistru. La ce te refereai?

Îmbătrânitul degeaba, ar fi trebuit să spun. Cred că îmbătrânitul prost în general e ceva sinistru. A îmbătrâni prost înseamnă a-ţi concentra perspectiva asupra lumii într-un punct şi punctul ală devine punct de vedere. A îmbătrâni şi a acumula cantităţi nemăsurate de resentiment, a te supăra pe lume, a crede că epoca ta a fost singura vreme aureorală din istoria umanităţii, toate lucrurile astea fac parte din îmbătrânitul prost.

Ai vreun interviu de care eşti mândru în mod special? 

Nu, deloc. Sunt momente în care, recunosc, am tot soiul de guilty pleasures, referitoare la felul în care mi-a ieşit estetic povestea cu pricina, felul în care arată din punct de vedere al gramaticii de imagine, pentru că e o zonă care  mă preocupă şi în care mă investesc foarte tare şi dacă iese măcar o parte din ce mi-am plănuit acolo, pe mine mă bucură foarte tare lucrul ăsta. 

Ce faci când unul din oamenii pe care-i intervievezi la Garantat 100% nu se deschide? 

Treaba mea la emisiune este să fac în aşa fel încât invitatul să se vadă, să aibă confortul şi ocazia de a spune poveşti sau de a se exprima. Problema mea e nu să mă vad eu acolo, nu e o emisiune despre mine, e o emisiune despre oamenii care vin acolo. Nu sunt deloc de partea celor care transformă într-un spectacol flamboaiant întâlnirea cu un om, nu sunt deloc de partea celor care spun: „odată prins, de ăla trebuie tras ca să scoţi ceva de la el”; nu-i ridiculizez şi nu-i înjur pe cei care cred lucrul ăsta, dar sunt radical opus în părere. Cred ca a te întâlni şi a vorbi cu un om în faţa unor camere este un moment de foarte mare delicateţe. Când povestesc public despre lucrul ăsta, spun lucrurile în care cred cel mai tare. Cel mai tare cred în bine, adevăr şi frumos. Cred că lucrurile astea există. Nu cred că sunt vreun slogan pionieresc, nu cred că sunt un slogan de visător, nu cred că sunt descoperiri hipstereşti, nu cred nimic din toate lucrurile astea - şi revin şi la hipsteri imediat - am convingerea că sunt lucrurile în care cred şi cu asta basta. Iar despre povestea cu hipsterii, zilele trecute m-am enervat cumplit pe nişte prieteni care-i înjurau pe hipsteri şi i-am intrebat ce au cu ei. Şi au apărut chestiile astea: că sunt ăia care se duc la manifestaţiile publice ca să fie vazuţi, că sunt ăia care poartă pălăriuţele alea ridicole, că sunt ăia cu vintage. Am protestat şi protestez vehement, pentru că în România, atunci când e vorba de o cauză, din nefericire – şi îmi asum riscul generalizării –, în loc să te duci şi să-ţi manifeşti problema, primul tău interes este cine mai merge acolo. Dacă nu cumva vin unii care-ţi sunt antipatici sau unii de care faci mişto. Cauza devine ceva umbros, undeva la periferia preocupării pe care o ai faţă de cine mai vine acolo. Hipsterii pe care prietenii mei îi înjurau sunt nişte oameni care au convingeri, sunt nişte oameni care cred în ceea ce se numeşte o cauză a spaţiului public şi participă la treaba asta. Dacă mă întrebi pe mine, aş merge în cealaltă extremă. Eu aş construi o statuie a hipsterului. Cred că infuzia de modă, de cum vrei tu s-o numeşti, e un lucru foarte sănătos, e un lucru absolut normal şi până una, alta, contribuţia oamenilor pe care îi numim într-un fel sau altul „hipsteri” este infinit mai importantă decat contribuţia noastră, a şmecherilor care ciocnesc halbe de bere şi au păreri. M-am enervat.

Cum de n-ai făcut muzică, dată fiind pasiunea ta pentru ea?

Aşa a iesit să fie. Pur şi simplu. Nu-mi mai fac foarte mari probleme, nu mai sufăr atât de tare, deşi mă râcâie îngrozitor faptul că n-am făcut muzică. Dar toate regretele astea, dacă vrei, se pot sublima în altceva sau se pot descărca în altceva. Nu am resentimente, nu zgârii pereţii, nu am coşmaruri noaptea, am momente de regret, asta e foarte adevărat, dar încerc să fie o formă de regret senin, dacă există aşa ceva. 

image

Ce satisfacţii îţi aduce scrisul?

E o bucurie interioară. A te exprima, a reuşi să aşezi lucrurile într-o anumită formă, cu tot disconfortul faptului că totdeauna ai senzaţia că s-ar fi putut spune altfel. E o formă de experienţă foarte personală despre care nu numai că nu vorbesc, dar nici n-o înţeleg. 

Te gândeşti să faci regie mai des? [Ştefănescu a scris şi regizează "Vanilla Skype", o co-producţie Teatrul ACT şi Asociaţia TETA care va avea premiera la toamnă].

Nu ştiu, s-ar putea să da. Nu mi-am făcut un plan. Mă gândesc cu drag la faptul că fac asta acum. Aş face regie de film, aş scrie scenarii de film, aş juca, nu-ţi dai seama, aş juca de-aş rupe pereţii uneori. Sunt într-un tip de moment în care nu mai ascund lucrurile astea. Mă interesează să lucrez cu oameni, să ne amuzăm, să facem din pură plăcere lucrurile astea, să încercăm să spunem poveşti. Şi e o satisfactie pură. Nu mă bântuie alte gânduri.

Interviu publicat pe platforma Scena 9.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite