Chiar şi manualele elementare - nu e nevoie, aşadar, să recitim un tratat, aşa cum este Lire le théâtre al, cândva, celebrei Anne Ubersfeld - amintesc faptul că, în alcătuirea oricărei piese de teatru, intră deopotivă replicile personajelor, cele pe care urmează să le auzim pe scenă, ca şi ceea ce se cheamă textul didascalic. Majoritar pus între paranteze, acesta conţine indicaţiile de regie ale dramaturgului, informaţii suplimentare despre personaje ori despre natura situaţiilor dramatice. În compoziţia textului didascalic intră şi titlul, eventual subtitlul piesei, şi chiar o sumară definire a acesteia. Sunt dramaturgi care vor să se asigure că vom înţelege bine că, între copertele cărţii, se ascunde o comedie, nu o dramă sau o tragedie, alţii ce doresc să ne prevină câte acte urmează să citim, probabil şi cu scopul de a ne ajuta să ne dozăm mai bine timpul. Se întâmplă însă, relativ, adesea ca în tot acest ansamblu să se strecoare o mică greşeală. Îndeobşte neînsemnată. Adică să se pună semnul egalităţii între două cuvinte- parte şi act.

Că nu e deloc acelaşi lucru o dovedeşte piesa Îngeri în America, scrisă de dramaturgul american Tony Kushner, a cărei premieră absolută a avut loc în primii ani ai ultimului deceniu al secolului trecut. Îngeri în America este o piesă nu în două acte, ci în două părţi. Care se cere jucată, dacă se doreşte reprezentarea textului integral, în două spectacole diferite, ambele de o lungime apreciabilă. Peste trei ore fiecare. Cele două părţi se folosesc de relativ aceleaşi personaje, însă beneficiază  de o anumită independenţă. Chiar de grade oarecum diferite de complexitate. Dar şi de o coerenţă, de o rigurozitate a construcţiei dramatice în afara oricărei discuţii.

De altminteri, cele două părţi ale Îngerilor în America, prima intitulată Sfârşitul lumii e aproape, cea de-a doua Perestroika, au avut, în ţara de baştină a autorului, parte de premiere la un an distanţă. 1991 şi 1992. Această fantezie gay cu teme naţionale, cum a definit-o însuşi autorul, a ajuns pe meleagurile româneşti în 1997, într-o montare concentrată, datorată regizorului Theodor Cristian Popescu. Născută din eforturile reunite ale companiei lui private şi ale Teatrului Nottara. Montarea nu a fost deloc bine primită de partea conservatoare a societăţii bucureştene, de tot felul de asociaţii al căror rost declarat era acela de a apăra valorile familiei tradiţionale, de a le spune homosexualilor- ce mai? Piei, Satană!-, de studenţi la Teologie.  Nimeni nebăgând sau nevrând să bage de seamă că piesa lui Tony Kushner, gay declarat, şi pe deasupra aparţinând şi minorităţii evreieşti din Statele Unite, nu intenţionează nici o clipă să facă prozeliţi. Ori să îi elogieze pe cei care sunt altfel. Dimpotrivă. Tony Kushner intenţiona doar să arate (fără a cădea însă în demonstrativisme pernicioase) cât de greu e să aparţii unei minorităţi, să ai revelaţia/şocul că faci parte din ea, să accepţi crunta realitate. Mai cu seamă într-o Americă ce, în vremea administraţiei Reagan ca şi în aceea a lui Bush, îşi regăsea identitatea (cum să îi accepte ea, chiar dacă este cunoscută drept Ţara tuturor posibilităţilor, pe cei aflaţi într-o apăsată, devastatoare criză identitară?) de care era absolută nevoie, ori se credea că este altfel, într-o perioadă a recrudescenţei Războiului Rece, a punerii în cui a doctrinei coexistenţei paşnice.

Nu a fost piesa lui Kushner bine primită, la vremea premierei, nici măcar în SUA! Cu toate că ceva mai târziu (prin 2002-2003) avea să fie transformată într-un film de Mike Nichols, cu Meryl Streep, Emma Thompson şi Al Pacino mari capete de afiş, iar,mai apoi, chiar în operă contemporană). De ce ar fi trebuit să stea altfel lucrurile într-o Românie care de abia că regăsea calea gândirii democratice? Numai că lucrurile ca şi mentalităţile se mai şi schimbă, dând, într-un final, mesajului optimist din Epilog.

Textul a fost redescoperit de regizorul Victor Ioan Frunză şi de scenografa Adriana Grand care l-au transformat, în cursul stagiunii 2012-2013, într-o admirabilă mostră de teatru serial, produs pe scena Teatrului Metropolis din Bucureşti. Era prima experienţă de această natură din spectacologia românească. Dacă în 1982, la Bulandra, Alexandru Tocilescu dorea să se joace în două seri diferite Tartuffe şi Cabala bigoţilor, prima scrisă de Moliere, cealaltă de Bulgakov, legate prin temă şi personajul tutelar, de data aceasta lucrurile stăteau puţin altfel. Aveam de-a face cu teatru serial în lege. O experienţă, în sunete radiofonice interferate, în muzica formaţiei ABBA (I Have a Dream, desigur), în sunetele genericelor maiestuoase de la Metro Goldwyn Mayer. Reeditată ca atare în stagiunea 2017-2018 cu extraordinara echipă actoricească, cu trupa Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca.  Sigur, nici de data aceasta, cum nu s-a întâmplat nici cu alte ocazii atunci când regizorul a revenit asupra unor texte deja montate, reeditare nu înseamnă nicidecum reluare. Cu atât mai puţin copy paste. Universul vizual e altul (lipsesc desenele lui Harper, de data aceasta întreg fundalul e negru, diorama din Perestroika e diferită de cea din spectacolul de la Metropolis s-a păstrat doar proiectarea textului didascalic referitor la celebrele unde, când, cum, expres reclamate de dramaturg, s-a folosit o altă versiune a textului, cea revizuită de autor în anul 2007. Cu un final sensibil completat de Tony Kushner, cu o altă formă dată Perestroikăi

Actorilor de mâna întâi din distribuţie li s-a cerut să joace oameni nefericiţi, îngroziţi, distruşi. Care sunt altfel fiindcă realizează, precum Joseph Porter Pitt, mormonul, republicanul şi tânărul avocat de succes şi cu perspectiva unei cariere de mare glorie tocmai în Capitala SUA, că aparţine unei minorităţi defel agreate. Fapt ce amplifică disensiunile cu soţia lui. Nefericite, îngrozite, distruse sunt personajele lui Kushner şi deoarece află, aşa cum i se întâmplă mccarthystului de odinioară Roy M. Cohen, că sunt bolnavi de SIDA, ori pentru că îşi trăiesc ceea ce ar putea fi ultimele luni de viaţă, aşa cum o păţeşte Prior, părăsit de iubitul lui, Louis.

Ce îi reuşeşte în chip extraordinar regizorului Victor Ioan Frunză în felul în care plănuieşte şi înfăptuieşte punerea în scenă a Sfârşitului lumii este aproape este crearea unei atmosfere de aşteptare apăsătoare. În spaţiul scenei care parcă aminteşte de răceala şi ostilitatea unei săli de aşteptare (anticamera morţii şi civile, şi fizice deopotrivă), scenografa Adriana Grand delimitează o sumedenie de sub-spaţii. Interioarele locuinţelor lui Roy, Joseph şi Prior, birouri, cabinete de consultaţii medicale, saloane de spital, cabinete de avocaţi celebri care nu mai prididesc să răspundă, ba afabili, ba aferaţi, unor telefoane importante, separeuri de restaurante.Ieşit din comun, desăvârşit de-a dreptul amestecul de realism şi supra-realitate (Doamne, ce costume minunate inventează pentru personajele fantastice, imaginare, pentru îngeri Adriana Grand!), de consemnare de tip proces-verbal (ziuă, oră, dată), şi de vis, visare, ori de delir în lege produs de consumul excesiv de valium precum Marilyn Monrou (în cazul lui Harper, soţia sociopată a lui Joseph), şi de coşmar insuportabil. Extraordinar deopotrivă melanjul de îngeri şi de oameni decăzuţi în faţa societăţii reuşit de Victor Ioan Frunză cu ajutorul scenografei Adriana Grand . Cum spuneam, uc totul remarcabili îngerii, fantasmele izvodide de fantezia acestei extraordinare scenografe. Dar şi cu aportul inestimabil  al actorilor Teatrului Maghiar de Stat din Cluj –Napoca. Unii joacă două sau trei roluri. Şi o fac cu o infinitezimală grijă la nuanţe. Câte diferenţe între Roy M, Cohn şi unchiul lui Prior din secolul al XIII lea, amândouă personajele elaborate exemplar de Bogdán Zsolt! Ce minunat este actorul în discursul despre homosexuali rostit în faţa doctoriţei, cât de inventiv ştie să se joace cu propria-i voce! Câte note diferenţiatoare în jocul tânărului şi admirabilului actor Árus Peter, interpretul zbaterilor lui Joseph, dar şi al unchiului din secolul al XVIII lea al lui Prior! Câtă concentrare şi câtă ardere interioară în evoluţia interpretului acestuia, Szücs Ervin! Câte indescriptibile nuanţe în jocul lui Imre Eva (Harper, soţia lui Joseph!) ori al lui Bodolai Balász, interpretul lui Louis, infidelul iubit al lui Prior.Vorbe de laudă merită şi ceilalţi componenţi ai distribuţiei. De la Kató Emöke, care atinge excelenţa în interpretarea lui Rethel Rosenberg, fantoma celebrei victime a lui Roy M. Cohn, la Balla Szabolcs şi Tordai Etelka.

2. Cea de-a doua parte a Îngerilor în America este intitulată Perestroika. În versiunea iniţială a textului, cea din 1992, acţiunea din Perestroika se petrecea între anii 1986-1989/1990, anii Bush şi anii Gorbaciov. În 2007, Tony Kushner i-a adăugat partiturii o a cincea parte, aflată în deplină consonanţă cu prima scenă a scrierii.De versiunea aceasta se serveşte montarea de acum.


Prima scenă din text şi din spectacol aduce în faţa ochilor noştri un personaj desemnat a fi Cel mai bătrân bolşevic din lume. Care ţine la Kremlin, în 1988, un îngrijorat discurs referitor la atacurile vizând esenţa teoriei (a teoriei marxist-leniniste, desigur) tot mai intense în ultimii ani de existenţă ai Uniunii Sovietice. Putea oare rămâne America imună acestor schimbări ideatice sau ideologice de substanţă din lumea comunistă? Nici vorbă! Nu a avut oare Cea mai mare putere a Lumii contribuţia ei, şi încă una de substanţă, în schimbarea de perspectivă de la Kremlin şi, mai apoi, în marile schimbări geo-politice ce au marcat între 1990 şi 1992 dar şi după aceea Mapamondul? A avut, fireşte! A fost întotdeauna America un înger (care apare, de altminteri, ca atare în spectacolul de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca), adică un model de conduită, un avanpost al toleranţei? Nu a fost, iar Tony Kushner se angajează într-o critică subtilă a acestor realităţi mai greu de admis şi de afirmat în spaţiul. America, adică Statele Unite nu au fost întotdeauna sensibile la viaţa şi suferinţele cetăţenilor lor loviţi de soartă. Pentru America însăşi, pentru atitudinea ei în faţa vieţii, a realităţii, pentru optimismul şi afirmarea obsesivă câteodată obsesivă a aşa-numitei gândiri pozitive, însăşi ideea de boală era inacceptabilă. A fost ea, America, ţara egalităţii necondiţionate între cetăţeni? A accesului egal la medicaţia de ultima oră folosită, cu mai mult sau mai puţin succces împotriva SIDEI? Deloc! Şi plusul de viaţă şi porţia suplimentară de şanse au fost, pe mai departe, mult mai accesibile celor cu bani şi cu relaţii. A se vedea cazul avocatului Roy M. Cohn, simbol al ipocriziei până în ultima clipă a vieţii sale.

Lucrurile acestea sunt prezentate ca atare, cu un admirabil simţ al măsurii şi al echilibrului, fără a imprima spectacolului tenta unui plictisitor discurs ideologic.

 Partea intitulată Perestroika mi se pare mult mai complexă şi, totodată, mult mai dificilă. Atât la nivel de text, cât şi la cel de s spectacol. Schimbările de planuri, de la cel real la cel al angeleologic, inserţia unor consistente pasaje în care se abordează probleme ale filosofiei existenţei, o mai susţinută dinamică a succesiunii personajelor, infuzia, pe alocuri, a unei doze de amară ironie, chiar de umor negru, au sporit sarcinile regiei, ale scenografiei, ale actorilor.

În fundal, rămân pe mai departe scaunele ce creează şi în spaţiul scenic al Perestroikăi impresia de sală de aşteptare. Se conservă, aş zice chiar că se amplifică obligaţia scenografei Adriana Grand de a identifica soluţii în vederea sugerării a nenumărate spaţii- camere de spital, apartamente, Pământul, Cerul şi, îndeosebi Centrul de Oaspeţi al Mormonilor care dobândeşte o profundă funcţie emblematică. Creşte ponderea vizualului, iar imaginaţia Adrianei Grand este peste tot de-a dreptuladmirabilă. Pilonii spectacolului rămân şi în Perestroika cuplul Harper ( încă şi mai nuanţată aici Imre Éva)- Joseph Porter ( pe mai departe cu totul remarcabil Árus Peter), personajele Roy Mc. Cohn ( ce mare lecţie de actoie degajă impecabila evoluţie a luiBogdán Zsolt), Louis ( cu o mare forţă de interiorizare evoluează Bodolai Balász), Prior ( şi aici fără cusur evoluţia Szücs Ervin). Cu toţii învestiţi cu sarcini actoriceşti suplimentare. Şi aceasta fiindcă se înregistrează mutaţii radicale fie în mentalitatea, fie în atitudinea, fie în starea fizică a personajelor. Nu e însă mai puţin adevărat şi că în această a doua parte dobândesc un plus de consistenţă, de relevanţă ideatică rolurile secundare. Titularii lor, actorii Kató Emöke (exemplară!), Balla Szabolcs ( o revelaţie, cel puţin pentru mine!), Tordai Tekla, trebuie să se angajeze într- un veritabil tur de forţă spre a trece de la o individualitate la alta. În toate cazurile, personajele au carnaţie, credibilitate, umanitate.

La fel cum are întreg spectacolul.   

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca- ÎNGERI ÎN AMERICA-I. SFÂRŞITUL LUMII E APROAPE de Tony Kushner; Traducerea în limba maghiară László : Upor László; Versiunea scenică: Victor Ioan Frunză; Dramaturgia: Balász Nóra; Direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză; Scenografia: Adriana Grand; Cu: Bogdán Zsolt (Roy McCohn, fantoma strămoşului lui Prior din secolul al XIII lea), Árus Péter (Joseph Porter Pitt, fantoma strămoşului lui Prior din secolul al XVIII lea, Un eschimos), Imre Éva (Harper), Bodolai Balász (Louis Ironson), Szücs Ervin (Prior), Kató Emöke (Hananh Porter, Rabinul, fantoma victimei lui Roy), Balla Szabolcs ( mama lui Joe, prietenul imaginar al lui Prior), Tordai Tekla ( Un fost travestit, O voce, asistenta medicală); Data premierei: 26 ianuarie 2018

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca- ÎNGERI ÎN AMERICA; II.PERESTRIOKA de Tony Kushner; Traducerea în limba maghiară László : Upor László; Versiunea scenică: Victor Ioan Frunză; Dramaturgia: Balász Nóra; Direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză; Scenografia: Adriana Grand;  Cu:  Bogdán Zsolt (Roy McCohn, lobbyst  şi infuencer); Árus Péter (Joseph Porter Pitt=, Imre Éva (Harper), Kató Emöe (Henry, Mama lui Joe, Cel mai bătrân bolşevic din lume), Bodolai Balász (Louis Ironson), Szücs Ervin (Prior Walter), Balla Szabolcs (Belize), Prietenul imaginar al lui Harper), Tordai Tekla (Îngerul, O voce, Asistenta medicală); Data premierei: 27 ianuarie 2018