Teologia socială

Începutul anului universitar 2013/2014 oferă o bună ocazie să ne întrebăm, de pildă, care este misiunea teologiei astăzi. Un posibil răspuns îl oferă noua disciplină, introdusă în pionerat la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii Babeş-Bolyai: Teologia socială sau Introducere în etica Bisericii de Răsărit.

Teologia socială ortodoxă (TSO) mijloceşte deschiderea unui orizont pentru articularea în cunoştinţă de cauză şi în posesia legitimităţii academice a mesajului public al Bisericii. Mai înseamnă scoaterea preocupării sociale din sfera exclusivă a filantropiei ca asistenţă a marginalilor societăţii şi repunerea teologiei în dialog cu celelalte discipline profane care se ocupă de fenomenele spaţiului public. Pandant la doctrina socială catolică şi la etica protestantă, TSO este o noutate metodologică şi de viziune care se bazează însă pe datele Tradiţiei şi istoriei eclesiale de până acum, adică reconstituie, sistematizează şi actualizează etica implicită a Ortodoxiei.

Noua disciplină teologică vine într-un moment cum nu se poate mai potrivit. Nu întâmplător, una dintre acuzele constante aduse Ortodoxiei în general rămâne până azi lipsa acesteia de implicare socială, refugiul contemplativ şi izolarea de restul lumii. Opţiunea pentru Hristos-Dumnezeu pare să fie în detrimentul celei pentru Hristos-Omul. Biserica Ortodoxă este văzută ca indiferentă faţă de nevoile imediate ale comunităţii şi în acelaşi timp gata să slujească simbolic statului, celui autoritar mai ales. Acest paradox al unei Ortodoxii politice, neimplicate însă social, a devenit între timp şi pentru teologii răsăriteni o întrebare care nu mai poate fi ocolită.

Pe de o parte, în mod onest, nu pot fi tăgăduite precedentele sociale ale Ortodoxiei, la noi şi în altă parte: începând cu mult citata Vasiliadă, trecând prin iniţiativele care au precedat sistemul de sănătate şi educaţie de azi şi ajungând la proiectele filantropice actuale, majoritatea acestora nemediatizate suficient. Pe de altă parte, tot onest, nu poate fi ignorat nici faptul că raportul Ortodoxiei din Europa de Est cu politica rămâne unul dintre cele mai complexe şi dificile capitole. Recent încheiata perioadă comunistă a adăugat pagini pline de contradicţii, de cedări şi trădări, consemnând acte de sfinţenie şi de laşitate în egală măsură.

În post-comunism, chestiunea implicării şi relevanţei sociale a Ortodoxiei, a rolului ei modelator şi formator, mai ales în ţările unde reprezintă majoritatea, este cu atât mai importantă cu cât, aşa cum arată cazul României, instabilitatea politică, deficitul de democraţie, corupţia endemică şi întreg cortegiul de fenomene conexe par să corespundă în profunzime unei mentalităţi care nu se schimbă doar prin fonduri europene, legi sau regulamente. Motiv suficient pentru teologul ortodox de a nu ignora la nesfârşit schizofrenia din ce în ce mai mare dintre idealul spiritual şi realitatea imediată, dintre orto-doxia declarată şi orto-praxia frecvent suspendată.