Televizorul, icoana contemporaneităţii

În case sau în spaţii publice televizorul a înlocuit sfintele icoane, devenind el însuşi o icoană a timpurilor noastre. Diferenţele dintre cele două icoane constau în imaginea arătată, modul în care le privim şi efectul actului de vizionare.

Orice icoană, fiind chip al unui prototip, are principalul rol de a pune pe om într-o legătură spirituală cu acel prototip, folosindu-se de cel mai important simţ material al umanităţii, văzul. Prin urmare, în joc intră arhicunoscuta teorie a comunicării: o imagine face cât o mie de cuvinte.

Chestiunea îmbracă un caracter cu totul aparte în spaţiul divinităţii. Aşa cum afirmă Scriptura, după ce Dumnezeu a vorbit către om, în multe feluri şi prin mulţi aleşi ai Săi, în cele din urmă a ales să comunice, cu fii săi harici, faţă către faţă, prin Însuşi Fiul Său, Iisus Hristos. De aceea, folosind imensa  putere de comunicare a imaginii, Cel Nevăzut se face Văzut, întrupându-se şi făcându-se Om şi Dumnezeu.

Acest lucru a devenit, ulterior, fundament teologic al sfintelor icoane. Căci, uitându-ne la zugrăvirea în culori din acestea, noi intrăm practic într-o legătură spirituală cu subiectul reprezentării, aşa cum ne învaţă Sf. Ioan Damaschinul. Într-un limbaj mai prozaic, icoanele au utilitatea unor fotografii mai speciale, care conţin în mod grafic, simboluri ale unor adevăruri spirituale. În acest fel icoana este o fereastră spre Cer.

Tocmai de aceea, în casa creştinului autentic, icoana ocupa un loc central, special ales ca până şi o simplă aruncătură de privire să-i amintească acestuia de realităţile spirituale ale mântuirii.

Dar asta se întâmpla frecvent înainte de apariţia televiziunii. Astăzi tinde să devină (dacă nu cumva a devenit deja) o excepţie.

Încet, încet, icoana a fost lejer împinsă de televizor în alte spaţii sau unghere, mai puţin importante. În fapt, această mişcare este doar o consecinţă logică, dar nefirească, a schimbărilor ierarhiei de valori cu care ne confruntăm astăzi.

Dar nu televizorul în sine este problema, ci ceea ce ne arată el. Căci am văzut adeseori critici intense adresate modului în care televiziunea, comercializându-se, poluează moral audienţa, paradoxal, folosindu-se de ea.

  Civilizaţia tele-vizuală păcătuieşte prin transformarea drumului vizual într-un cerc vicios.

În cazul icoanei acest drum vizual este rectiliniu, către Cer. Adică icoana te "trimite" spiritual în sus, spre divinitate, spre mântuire.

În cazul televiziunii, adeseori - deşi n-ar trebui să se întâmple -  drumul devine un cerc vicios, îndreptându-l pe om spre sine şi spre fantasmele sale decadente.

În căutare de audienţă, televiziunea exploatează, prin hipnoză vizuală în masă, slăbiciunile morale ale publicului, deoarece ea ştie preabine că firea omului este atrasă spre păcat, prin pofta ochilor, pofta trupului şi trufia vieţii. (citiţi senzaţional, morbid, erotism, slavă deşartă,etc.)

Mai grav, folosindu-se de acestea, televiziunea le propagă, transformându-le în modele sociale. Nu ne mai miră, astfel, că pseudo-vedetele TV de astăzi devin idealuri de viaţă ale copiilor şi tinerilor.

Astfel, televiziunea se transformă, actualmente, într-o icoană a stârnirii relelor din om, un radiodifuzor al contemporaneităţii decăzute.

În rest, aştept ziua când televiziunile vor face comunicare spre comuniune. Poate atunci societatea va fi mai puţin dezbinată.