„Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!" (Facerea II, 16-17)

Omul „modern” se teme de moarte, însă nu are o teamă sfântă, ci doar o biată, penibilă teamă animalică. În Sfântul şi Marele Post al Sfintelor Paşti noi, creştinii, pregustăm moartea noastră, având nădejdea Învierii. Omul „modern” refuză însă Învierea şi implicit, refuză gândul morţii, deşi moartea este pretutindeni şi îşi află izvorul în lumea naturală, o lume a transformării permanente, a conflictului pentru supravieţuire, o arenă în care doar cel mai bine adaptat, cel mai puternic poate obţine victorii, de altfel efemere, căci finalul existenţei oricărei fiinţe supuse legilor naturale este moartea.

Moartea mănâncă în fiecare secundă din trupul nostru pentru că duhul nostru şi-a pierdut capacitatea de a fi în armonie cu trupul şi mai ales, cu izvorul său de viaţă - Dumnezeu cel care ne-a creat după chipul şi după asemănarea Sa (Facerea I, 26).

Dorindu-ne cu mare sete să gustăm din ceea ce nu ne era încă îngăduit, pentru câteva clipe de supremă plăcere am renunţat la contemplarea lui Dumnezeu şi la stăpânirea duhovnicească asupra lumii, primind în schimb lanţurile păcatului care ne leagă de lumea naturală, o lume care se descompune mereu şi mereu, un regat în care nimic nu este veşnic, otrăvindu-ne sufletul cu frica şi chinul morţii.

Istoria omului „modern” este istoria omului rătăcit în propriile pofte, o rătăcire care a provocat suferinţe inimaginabile prin crimele, nedreptăţile şi războaiele care au pervertit civilizaţia de care suntem atât de mândri. Alături de aceste pofte, motorul progresului nostru material nu este altceva decât o lene cosmică. Fuga din calea oricărui efort fizic şi intelectual, dorinţa de a obţine cât mai multe, cu cât mai puţin efort şi cât mai repede posibil ne-au modelat lumea, ridicând un altar păgân spre închinare la cele ale trupului, cu preţul îmbolnăvirii sufletului nostru.

Omul „modern” poartă în sine pecetea adamică a neascultării de Dumnezeu, se hrăneşte cu această neascultare şi se mândreşte cu ea. Omul „modern” refuză până şi evidenţele lumii naturale, care deşi supusă transformării şi morţii, caută mereu să-şi afle armonia, echilibrul, dovedindu-ne că în adâncurile sale se află, totuşi, legile lui Dumnezeu. Pecetea bolii din noi este incapacitatea de a ne înfrâna, de a ne refuza plăcerile ahrimanice ale trupului şi dorinţele luciferice ale spiritului, este graba de a cunoaşte binele şi răul, fără a înţelege pe deplin adâncurile înţelepciunii acestei cunoaşteri.

Din neascultare, din pofte şi din lene am clădit un Nou Babilon, închinându-ne la propriul nostru chip, Omul-Semizeu, am ridicat sabia orgoliului nostru imens şi îl alungăm pe Fiul Omului din cetatea sufletelor noastre. Care sunt roadele acestei false credinţe în Omul-Semizeu? Crima, războaiele, foametea, vărsarea de sânge nevinovat, ignoranţa, fanatismul, mizeria, boala... şi miliarde de oameni care suferă cumplit blestemându-şi viaţa.

”Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel III, 16-17)

Omul „modern” rânjeşte ironic dacă îi spui că esenţa lui este cu mult mai mult decât poate el înţelege despre propria fiinţă şi despre acest univers. O fiinţă pe care, în falsa lui înţelepciune, o coboară la stupida şi umilitoarea definiţie de materie superior organizată, a cărei existenţă nu este nimic altceva decât efectul unui cumul de forţe care întâmplător au acţionat cândva, în cantităţile necesare apariţiei lumii naturale şi a omului, o existenţă a cărei finalitate este întoarcerea, prin moartea fizică şi descompunere, în nimicul de unde a venit.

Egoismul care stăpâneşte duhul omului „modern” îl opreşte să accepte că fiinţa lui este altceva decât un nimic trecător şi întâmplător. Dacă accepţi adevărul că fiinţa ta este o realitate superioară acestei lumi, că este un spaţiu sacru, sfinţit şi rânduit unei înalte şi importante misiuni spirituale, aceea a cunoaşterii celei adevărate, cunoaşterea de Dumnezeu, atunci vei recunoaşte acest adevăr în fiecare semen al tău. Poftele tale şi lenea ta îşi vor pierde regatul în care semenii tăi sunt doar sclavii care îţi satisfac ţie orgoliul şi neînfrânarea.

Omului „modern” îi este însă cu mult mai comod să se închine la drepturi şi libertăţi izvorâte din legea naturală. Căci această lege naturală cunoaşte şi multe excepţii, iar în numele acestor excepţii un om poate fi ucis, umilit, exploatat, transformat în sclav. Legea naturală nu cunoaşte iubirea de aproapele şi nici măcar umbra iubirii de Dumnezeu, căci dacă ar mărturisi o astfel de iubire, lumea noastră ar fi cu mult mai dreaptă, ar fi o lume duhovnicească. Legea iubirii dăruită oamenilor de Hristos nu cunoaşte excepţii, însă pentru omul „modern” este piatră de poticnire, căci îi cere să renunţe la sine însuşi, la poftele sale şi la lenea sa, poruncindu-i să se golească de această lume şi să se îmbrace în Hristos, trăind cu Hristos şi pentru Hristos.

Dacă am transforma cu adevărat fiinţa noastră în templul lui Dumnezeu, prin post şi rugăciune, într-un spaţiu sacru al lucrării lui Hristos, duhurile întunecate care ne însoţesc în proasta noastră "modernitate" ne-ar da pace, căci „acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post." (Sfânta Evanghelie după Marcu IX, 29)

În templul lui Dumnezeu, adică în omul care îi urmează lui Hristos, vieţuieşte o hărnicie duhovnicească şi trupească binecuvântată, nu îşi află locul duhul demonic al trândăviei, cel care ne otrăveşte sufletul, acoperindu-ne ochii duhovniceşti şi lipsindu-ne de pregustarea cunoaşterii de Dumnezeu. Omul „modern” se poate vindeca de acest duh, dacă urmează poruncile lui Dumnezeu, care poartă în adâncul lor „credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea." (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel XIII, 13)

Lenea omului „modern” este însoţită de sclavia stresului, căci omul "modern" este mereu preocupat de obţinerea unui lucru lumesc - să fac bani, să-mi fac casă, să-mi cumpăr hrană multă, să călătoresc în vacanţă, să gust cât mai multe şi cât mai repede din cele ale acestei lumi... Un duh al grijii de multe îl chinuie pe omul "modern", îl încleiază cu o pastă a poftelor şi dorinţelor lumeşti, îl amestecă cu ţărâna murdară a lumii ahrimanice, regatul demonului cel vechi care ne leagă de pământ, răpindu-ne amintirea raiului duhovnicesc, al locului sfânt unde omul călătorea împreună cu Dumnezeu.

Omul „modern” doreşte să-şi zidească aici şi acum, propriul rai, un Eden pervertit în care lenea şi grija de cele lumeşti sunt demonii care proclamă libertatea absolută a omului demonizat într-o lume demonizată. De aceea, omul „modern” fuge din calea suferinţei duhovniceşti, căci orice înfrânare de la pofte şi dorinţe, orice oprire de la dulceaţa păcatelor pătimaşe este privită ca fiind durere, suferinţă, lipsire de libertate. Omul „modern” îşi proclamă orgolios dreptul de a nu se înfrâna, de a gusta orice, oricând, oricât şi astfel el devine un sclav al grijii de multe patimi, nefolositoare şi otrăvitoare.

În lene şi confort, încleiat în grija umplerii fără de rost a hambarului acestei vieţi trupeşti efemere, omul „modern” se rătăceşte în ispita cea dintâi a îngerului căzut, otrăvindu-se cu răutatea iubirii de stăpânire. Omul „modern” priveşte la semenii săi cu dispreţ, nesocotind valoarea dumnezeiască a fiinţei umane. Sistemul politic şi economic pe care l-am clădit, cu pretenţia că ar consacra pentru totdeauna şi impecabil aşa-zise drepturi şi libertăţi ale omului, democraţia despre care spunem că ar fi panaceul care poate vindeca toate nedreptăţile acestei lumi, Noul nostru Babilon îşi are ca piatră din capul unghiului această răutate a iubirii de stăpânire.

Miliarde de oameni sunt chinuiţi de sărăcie şi boală, în fiecare zi mii de oameni şi mai grav, mii de copii sunt ucişi în temniţele acestui Nou Babilon, dreptatea omului „modern” înfăţişându-se doar ca o inutilă înşiruire de proclamaţii şi declaraţii ceremonioase, semnele de hulă ale unui sistem pentru care omul este doar individ, procent, client, marfă, pierdere sau profit bănesc.

Răutatea iubirii de stăpânire transformă pe păstor în lup, pe dregător în tâlhar, pe judecător în tiran. Această iubire bolnavă ne-a pervertit lumea, conducătorii spirituali şi politici ai neamurilor au uitat, în rătăcirea lor, porunca slujirii binecuvântate: „care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă, după cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.” (Sfânta Evanghelie după Matei XX, 25-28)

Omul „modern” şi al său Nou Babilon se adâncesc în întuneric, o lumină întunecată a falsei înţelepciuni a acestei lumi ne amăgeşte şi ne ispiteşte la grăirea în deşert, cântăm osanale Omului-Semizeu, idolul căruia ne închinăm viaţa lumească, în speranţa unui belşug trecător şi cu preţul pierderii veşniciei.

Din Cuvânt ne-am primit viaţa, din Cuvânt trăim, în Cuvânt murim şi în Cuvânt înviem, însă pentru omul „modern” a rosti în Cuvânt este doar un basm, o poveste pentru copii. Vorbăria goală, pălăvrăgeala comercială, propaganda politică, prozelitismul fanatic au înlocuit Cuvântul. În Noul Babilon se vorbeşte mult, dar se comunică puţin, se spun multe vorbe, dar se mărturiseşte prea puţină înţelepciune. Paradoxal, în epoca Internetului şi a telefonului mobil, calitatea comunicării inter-umane este inferioară până şi celei din vremurile antice.

Vorbim mult şi despre multe, cu prea puţin folos. Vorbim despre noi, despre lumea noastră şi totuşi, nu slujim sufletului nostru, ci ne otrăvim cu propriile noastre rostiri neînţelepte. Iarăşi demonul uitării alungă din noi lumina poruncii lui Hristos, grăim în deşert, cu poftă şi semeţie, deşi pentru „orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit.” (Sfânta Evanghelie după Matei XII, 36-37)

În călătoria noastră către Sfintele Paşti, noi, creştinii, pregustăm moartea noastră, având nădejdea Învierii. Omului „modern” îi este străină această pregustare a morţii, în nădejdea Învierii. El priveşte la sărbătorile creştine doar cu ochii trupului. Naşterea Mântuitorului trezeşte în omul „modern” pofta cărnurilor de porc şi bucuria lumească a darurilor închinate trupului. Sfintele Paşti reprezintă pentru omul „modern” doar un prilej păgânesc al umplerii pântecului cu carne de miel şi ouă, în tihna murdară a veseliei barbare. Ziua de pomenire a Sfântului al cărui nume îl poartă, prin Botez, este pervertită de omul „modern” în rătăcirea paharului beţiei închinate „zilei numelui”.

Omul „modern” a alungat sacrul din lumea noastră, şi-a rupt haina botezului duhovnicesc şi s-a îmbrăcat în veşmintele păgâne ale Noului Babilon. Sătul de mâncarea acestei lumi, omul „modern” este tot mai flămând, căci nu află răspunsuri pentru liniştea sufletului său între zidurile închisorii sale. Plin de ştiinţa acestei lumi, omul „modern” este tot mai neştiutor, golit de cunoaşterea lui Dumnezeu, lipsit de adevărata înţelepciune.

Omul „modern” este singur, pentru că doreşte să fie singur, iar lupta lui este o iluzorie căutare a nemuririi trupului în această lume supusă transformării şi distrugerii.

Creştinii însă nu sunt singuri, nici în această lume şi nici după moarte, căci lupta lor este pentru mântuirea sufletului, pentru Învierea în această lume, dar nu sub stăpânirea legilor acestei lumi. În lupta noastră, noi, creştinii ne însoţim cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel VI, 12)

Noi, creştinii, pregustăm moartea noastră, având nădejdea Învierii. Trupul nostru poate fi legat în lanţuri, poate fi ucis de slujitorii Noului Babilon, dar sufletul nostru nu poate fi ucis decât de diavol, dacă îi urmăm ispitele.

Urmând cărarea Sfântului şi Marelui Post al Sfintelor Paşti, noi, creştinii, lăsăm deşertăciunea Noului Babilon să se risipească în întunericul care i-a dat fiinţă, iar în sufletele noastre purtăm, călăuză şi lumină duhovnicească, porunca Apostolului:

„Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii.” (Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel VI, 13-18)