M-am holbat zile în şir la rana care se închidea, la degetul care era din ce în ce mai întreg, minunându-mă de miracolul corpului meu viu, care vrea să compenseze toate pierderile, care se străduieşte (şi deocamdată şi reuşeşte) să se vindece singur, să se reconstruiască, să existe.

Mă gândesc de exemplu la genunchii tăi, de care te plângi că te dor uneori, atunci când alergi prea mult pe asfalt şi nu pe pământ. Genunchii tăi puternici sunt un monument al naturii, care ar trebui cumva protejaţi prin lege, am văzut puţine fiinţe vii mai frumoase şi mai complete ca genunchii ăştia. Greu de crezut că ei vor fi vreodată altfel decât nişte animale tinere de pradă, însetate să zdrobească tot.

Mă gândesc apoi la genunchii mei, vii şi ei încă, trăind miracolul de a-mi ajuta picioarele să se îndoaie, să alerge, de a mă roti, de a mă urca pe scaune, în trenuri şi pe scări, genunchii mei care, la rândul lor, s-au refăcut de atâtea ori după ce au fost zgâriaţi, loviţi, brutalizaţi. Genunchii mei care practic şi-au schimbat culoarea după atâtea căzături în copilărie, genunchii la care m-am holbat de atâtea ori când eram foarte mică, pentru că mi se părea ciudat cum li se schimbă forma atunci când îmi strâng picioarele, în fine, aceşti genunchi ai mei, care au cunoscut asfaltul, nisipul, cioburile şi mătasea, sunt şi ei vii, ca şi când totul ar fi pentru totdeauna.

Am opt ani. Alerg în jurul unei clădiri din curtea şcolii. Clădirea aia e WC-ul elevilor, acolo unde stai turceşte, iar apa e mereu rece. Alerg în jurul clădirii, e toamnă sau chiar iarnă, oricum de după colţ apare un băiat cu un braţ plin cu lemne. Le duce într-o clasă. Desigur, nu-l văd. Mă izbesc de el din plin, uit să-mi mai pun până şi mâinile la faţă, aşa cum cu greu reuşise să mă înveţe maică-mea cu câţiva ani în urmă că trebuie făcut atunci când, de exemplu, cazi (n.r. – multă vreme am căzut cu mâinile pe lângă mine şi a fost tare greu să fiu convinsă că dacă pic ar fi bine să pun mâinile în faţă, ca totuşi să nu pic în freză, dar asta e deja altă poveste).

Aşadar am opt ani. Alerg. Mă lovesc. Simt o durere nu foarte puternică, decid să mă întorc în clasă, urc scările, deschid uşa, intru. Toţi ceilalţi colegi se uită la mine ca şi când nu m-ar mai fi văzut niciodată. Sângele îmi curge din nas în valuri pe bluza de trening. Un coleg îmi dă batista lui. Acasă, maică-mea mă găseşte dormind cu pătura peste nas. Se prinde. Îmi reaminteşte că Dumnezeu mi-a dat un nas mic şi frumos şi eu l-am strâmbat pe vecie. Mă împachetează şi mă duce la un specialist, care îmi bagă nişte fiare în nas. Gata, s-a rezolvat, îmi zice, mi l-a îndreptat. Ne întoarcem acasă liniştite.

Nasul nu s-a mai îndreptat niciodată, desigur. E uşor strâmbat, se duce spre partea dreaptă a lucrurilor, are şi o oarecare cocoaşă, pe care o simt doar eu, atunci când sunt stresată şi, ca orice om ciudat, îmi ating nasul.

Atunci când am realizat că nasul meu va fi pe vecie strâmb îmi aduc aminte că m-am gândit foarte mult cum peste mii de ani arheologii viitorului îmi vor descoperi oasele şi, cercetându-le, analizându-le, încercând să afle ceva despre mine, nu vor şti esenţialul. Nu vor cunoaşte ce am simţit, ce au văzut ochii mei, nu vor avea habar ce mi-a trecut prin cap, pe cine am iubit, dacă mi-a fost frică sau am fost curajoasă, dacă am visat binele, dacă am făcut răul. Totul va fi pierdut, m-am gândit, toate strădaniile mele, şi singurul lucru pe care-l vor realiza analizându-mi corpul miraculos şi trădător va fi probabil acesta: că mi-am rupt nasul în clasa a doua.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.