Cineva care îşi spune psiholog – ce nobilă meserie prin care îţi poţi justifica şi hrăni frustrările personale! – forţa comparaţii între pelerinajul de la Cuvioasa Parascheva şi câteva evenimente civice şi mondene paralele, la care nu au participat destui concetăţeni, nici măcar Preşedintele ţării. „O bulină neagră“, zice dânsul, posedat de certitudine. O autoare adolescentină de balade „virale“ îşi exprimă dezgustul faţă de ceea ce se petrece la Iaşi, aducând citate biblice bine ţintite. Un atac profesionist, cum ar veni.

Un fost preot, autor al unei cărţi cu titlu halucinant, produce dovada că, într-adevăr, nu prea avea ce căuta în tagmă. Fostul slujitor al altarului lui Hristos, la temelia căruia sunt Sfinte Moaşte (sic!), se declară oripilat de priveliştea „cadavrelor ciopârţite“ şi, pentru a nu mai fi niciun dubiu despre incultura lui, decretează că, în România de azi, „moaştele sunt venerate cum n-a văzut tot Evul Mediu“. În fine, un sociolog mimează îngrijorarea şi se întreabă ce face Biserica în faţa căderii libere în sondajele ataşate, de fapt, atacurilor.

Aş remarca, comparativ, că nu am citit în ultimele decenii nimic similar despre pelerinajele la marile sanctuare catolice de la noi. Nu pentru că ar fi ceva de criticat, dar dacă tot eşti pornit, de ce nu mergi până ca capăt? Cacica, Maria Radna, Şumuleu-Ciuc, pentru a nu pomeni decât pe cele mai cunoscute, sunt, la rândul lor, spaţii de coagulare a comunităţii de credinţă care se manifestă inclusiv cultural, etnic, nu doar spiritual, dacă aşa ceva ar fi posibil într-o religie întrupată la propriu, în timp şi spaţiu deopotrivă.

Una peste alta, problema moaştelor se dovedeşte un turnesol foarte precis al afectului antiortodox. Mă uimeşte lipsa de onestitate a unor comentatori ortodocşi sau non-ortodocşi, ba unii deloc muzicali în domeniul religiozităţii, gata să calomnieze, să incite la ură. La aproape trei decenii de la căderea dictaturii ateismului, asemenea stridenţe nu fac altceva decât să ilustreze fragilitatea libertăţii, să arate cum, în postcomunism, îţi poţi permite, paradoxal, să te declari democrat şi să acţionezi totalitar.