Eu eram pe atunci un adolescent naiv, somnambulic şi prăbuşit cu totul în fantasmele din mintea mea. Nu mergeam acolo pentru că eram credincios, ci pentru a omorî monotonia unor sfârşituri de săptămână mohorâte. Şi, e drept, mergeam şi pentru Mihai Gâdea.

El era încă foarte tânăr, cred că nu împlinise 25 de ani. În contrast cu predicile sforăitoare ale bătrânilor pastori adventişti, Mihai Gâdea predica despre un Dumnezeu aproape. Dumnezeu-prietenul cu care vorbeşti în gând, mâna invizibilă pe care o simţi pe umăr când intri într-un spital. Lucruri din astea care ar trebui să fie fundamentul oricărei religii. Îmi vine greu să scriu asta acum, dar, în timpul ăla, la graniţa dintre milenii, Mihai Gâdea îmi devenise un fel de model. Aş fi vrut să fiu şi eu ca el.

L-am văzut apoi pe Mihai Gâdea la primele emisiuni televizate. Îl invita adesea pe Octavian Paler şi erau nişte talk-show-uri în prime-time în care se vorbea despre Dumnezeu, despre amărăciune şi laşitate. Despre cerul înstelat al Lisei, satul transilvănean în care Octavian Paler şi Mihai Gâdea îşi petrecuseră anii copilăriei la distanţă de o jumătate de secol. Îmi amintesc ca azi o emisiune în care Octavian Paler îl întreba pe Mihai Gâdea în ce mai crede. Iar el avea un lung moment de tăcere înainte de răspuns: „Mai cred în dragoste şi în Dumnezeu”. Aş fi vrut să fiu şi eu ca Mihai Gâdea, să mă întrebe şi pe mine cineva în ce mai cred.

Dar fără niciun avertisment prealabil, am auzit câţiva ani mai târziu un lucru surprinzător. Mihai Gâdea spunea cu subiect şi predicat: „Mircea Badea e cel mai bun prieten al meu”. Ciudat! Ce limbă vorbeau aceşti doi oameni? Unul cu Biblia la subţioară, celălalt – băieţaş de Balta Albă, răstignit pe la televizor în poziţia şpagat. Mi-am amintit atunci de o glumiţă pe care a spus-o Mihai Gâdea într-o predică: „Când  eram mic făceam numai trăznăi şi mă rugam Domnului: «Doamne, dacă poţi, fă-mă tu mai cuminte! Dacă nu, lasă-mă aşa cum sunt, că eu nu mă supăr»”. Apoi am început să-l aud pe Mihai Gâdea apelându-l pe Mircea Badea cu „frate”. Dar nu în sensul ecumenic. În celălalt sens.

De atunci am văzut cum Mihai Gâdea şi-a tot rupt şira spinării, într-o cădere pe scări care continuă în fiecare săptămână, de duminică până joi. Interviuri complet ratate, la care mi-a fost jenă de atâta inadecvare şi am închis televizorul. Clipul ăla omagial, de la ziua lui Voiculescu, demn de televiziunea nord-coreeană, emisiunile de-o nesfârşită jale din vara „sinuciderii” lui Adrian Năstase. Partizanatul lui Mihai Gâdea, jignirile sale, aroganţa sa, lipsa oricăror calităţi pentru investigaţie şi analiză politică, obsesia pe care a dezvoltat-o pentru Mihai Răzvan Ungureanu („Unguent”, cum îi zice el), omul care l-a făcut să-şi arate limitele. Traseul său bizar de la pastorul adventist la show-man-ul de pe scena de concerte, strigând cu vocea gâtuită, alături de Mircea Badea: „Antena trei e aiiiiiici!”.

Plec spre casă prin Bucureştiul pustiu de la miezul nopţii. Mă gândesc uneori la Mihai Gâdea. Ce e în mintea lui când merge acasă cu maşina, după emisiune? E atât de prăbuşit în fantasmele minţii sale? Chiar se crede pe sine însuşi? Asta să fie viaţa? Cinci seri pe săptămână în care să strigi „jos Băsescu” în toate variaţiile posibile ale manipulării? Atât?

Nu am mai fost demult la biserică, dar ştiu – şi Mihai Gâdea o ştie şi el – că biserica asta, cu bune şi cu rele, te învaţă un lucru: „Să nu păcătuieşti împotriva propriei tale conştiinţe”. Ăsta e păcatul de neiertat al bisericii noastre.

De săptămâni întregi scriu la textul ăsta despre Mihai Gâdea. Mai adaug câte o propoziţie. Mai şterg alta. Mă gândesc la prietenii noştri comuni şi la familia lui – nişte oameni minunaţi. Noaptea, după ora 01.00, mă uit la „Sinteza zilei” în reluare, doar-doar voi găsi ceva care să mă facă să arunc fişierul în coşul de gunoi.

Dar seară de seară văd un Mihai Gâdea înconjurat de un halou de abjecţie. Îl văd şi-mi aduc aminte de indignările lui Teodor Brateş la Revoluţie. Mirări imbecile despre luxul în care se lăfăie tiranul pe la Neptun. Un om de-al lui Băsescu intervine să spună ceva, iar Mihai i-o taie scurt: „De prost ce eşti ai greşit emisiunea”. După care hăhăie cu gura până la urechi la glumele colegilor săi de trust („Hai să-l sunăm pe Băsescu şi să-i cerem numărul lu’ Udrea, ha-ha-ha”). Apoi revine la un monolog despre justiţia proastă şi despre martiriul lui Adrian Năstase. Toate astea rostite pe tonul dulceag al neoprotestantismului.

Dacă va citi aceste rânduri, Mihai Gâdea va crede că e un nou atac al presei băsiste asupra lui. Ei bine, nu e. E o deznădejde sinceră să văd cum, pe parcursul anilor, un om îşi pierde definitiv decenţa. Evident, nu e nimic de făcut. Dar, Mihai, adu-ţi aminte, în momentele de climax ale surescitării tale televizate, acest text din Biblie: Aruncarea cu pietre îşi are vremea ei şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei (Eclesiastul 3, 5).