Papa Francisc e personalitatea anului, dar nu este omul acestor vremuri

După un secol de aşteptare, lumea a reuşit să-i furnizeze Vaticanului un papă. Şi-a luat hainele de înaltă căpetenie a Bisericii catolice, şi-a luat nume simplu şi i-a prezentat lumii discursul său despre bogăţie, smerenie şi om. Toate acestea l-au făcut omul anului în topul „Time“

Revista „Time“ l-a desemnat pe Jorge Mario Bergoglio, cunoscut drept Papa Francisc de acum şi până la moarte (dacă nu se decide să se retragă înainte de vreme) personalitatea anului 2013. Pe locul doi a ajuns Edward Snowden. O fi bine, o fi rău? Eu nu l-aş fi ales pe Snowden, în esenţă e un hoţ, e un Robin Hood care nu trage cu arcul, ci a tras cu stick-ul date din serverele NSA. Lăudabil gest, condamnabilă faptă.

Am prins două alegeri de Papă până acum, le-am prins în anii aceştia 2000 şi au fost aşa cum vor fi toate evenimentele de acum: nebune. Oamenii vor vrea să fie tot mai aproape de aceşti potenţiali lideri ai bisericii, vor vrea poze, videoclipuri şi tot mai multe tablete şi telefoane se vor ridica peste capete la fiecare alegere. Pe acest fond a venit Bergoglio, un om simplu din America de Sud, iar discursul său e pe măsură.

Într-un document de 84 de pagini, Papa Francisc a vorbit despre bucurie, despre ce ar trebui să facă oamenii, despre cum bogătaşii ar trebui să se uite şi la săraci, să-i ajute, şi despre cum biserica are nevoie de o faţă nouă. Cu altă ocazie a vorbit deschis despre homosexuali, s-a tras şi într-un selfie cu câţiva tineri, iar Biserica pe care o reprezintă a câştigat un plus de imagine.

Nu contest că Bergoglio aşa e, un om simplu cu visuri mari, cu discursuri frumoase, domoale, dar nu s-a născut în vremea bună şi nu s-a urcat pe tronul Vaticanului la timp. La fel cum Biserica a întârziat, în ultimii 1.300 de ani, să aleagă un papă din afara Europei, aşa şi Papa Francisc pare un om al unor timpuri „de poveste“, romantice.

Dincolo de omul papă, este Biserica. Nu mă îndoiesc că are un mecanism complex de marketing şi PR cum greu mai găseşti. Este o entitate - şi nu mă refer doar la cea catolică, ci la toate bisericile în general - care ascunde sub covorul istoriei maldăre de cadavre ale contestatarilor, biblioteci de cărţi arse pentru a ascunde adevărul văzut de alţii şi mai ascunde averi pe care i le-au turnat în cufere regi, împăraţi, negustori, binevoitori, soldaţi sau oameni simpli. Omenirea a mers însă înainte.

Omenirea poate fi comparată cu un om. Avea nevoie de lecţii, de „fă aşa, că aşa e bine, ştiu eu“, de mâna părintelui care să-i ghideze primii paşi. Dar omenirea s-a maturizat acum, iar religia, a cărei faţă şi Francisc este, are nevoie de o schimbare radicală pentru a mai merge înainte, că de renunţa sigur nu vrea. Bergoglio e o carte norocoasă, e omul care s-a lipit perfect de criza economică a Europei, a lumii. Oamenii la nevoie sunt mai apropiaţi şi sorb cu mai mult nesaţ din cupa discursului care cheamă la unitate, iubire şi smerenie, a se vedea în acest sens modul în care oamenii se alătură oamenilor după războaie şi dezastre. Biserica catolică a tras lozul câştigător, iar Vaticanul ştie asta, dar în acelaşi timp a tras şi de timp.

Oamenii au răbdare, generaţii se nasc şi generaţii mor pentru a învăţa, pas cu pas, câte o lecţie. Dar şi răbdarea e pe sfârşite când vine vorba de religie. La vremuri noi şi oameni noi se cer credinţe noi, iar Papa Francisc nu este acesta.

Este omul anului 2013 conform unei publicaţii, este persoana care, rotund, încheie ceea ce Iisus a început în urmă cu peste 2000 de ani alături de alţi oameni care au crezut în el, dar nu are cheia salvării credinţei în valorile cultului creştin. Discursurile îi sunt nerealiste - vezi aici - şi eu îl găsesc drept un bunic mucalit, cu multe poveşti şi cu chef de povestit care şi-a primit jilţul şi-şi mai aşteaptă nepoţii. Ei i se aşază pe genunchi, iar el începe să le vorbească despre o lume pe care ei nu o cunosc şi la care reacţionează puţin, pe moment, apoi revin la treburile lor, la jocul lor. El rămâne în jilţ, adormind cu ochelarii pe nas.

Notă: M-am declarat ateu la ultimul recensământ, dar m-am născut creştin-ortodox şi am fost botezat în acest cult. Mi-am ales „noua religie“ în urmă cu aproape zece ani, până în prezent nu m-a dezamăgit.