Să ducă Întruparea pînă la capăt, să asume, pînă la ultimul detaliu, condiţia omenească. Era nevoie ca Dumnezeu să se facă om, pentru ca omul să capete şansa îndumnezeirii. Uşor de spus! Dar cum poate Dumnezeu să se facă om? Nu să „se pre-facă“, să defileze august printre creaturile Sale, ca o metaforă vie. Ci să treacă, neprotejat, prin toată mizeria omenescului: să fie hăituit, ispitit, umilit, înspăimîntat, chinuit, părăsit şi, în cele din urmă, ucis. Sunt compatibile aceste experienţe cu anvergura lui Dumnezeu? Misiunea lui Iisus Hristos este să demonstreze că da. Dar, trebuie să recunoaştem,  e o misiune imposibilă. Atît de greu de imaginat şi de îndurat, încît, la un moment dat, Iisus însuşi încearcă să o abandoneze (”Fă să treacă de la Mine cupa aceasta…”).

Ispitit, Mîntuitorul este (în pustie, de demonul însuşi). Hăituit de potrivnici şi abandonat de cei apropiaţi este. Umilit de autorităţile Ierusalimului este. Înfricoşat de precipitarea destinului său tragic este (sudoarea de sînge din grădina Ghetsimani). Torturat fizic este. Condamnat pe nedrept este. Pe cruce, nu e scutit nici de o criză a credinţei (exprimată, cu patos, printr-un citat din Psalmi: ”Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părărsit?”). Pentru ca temeritatea de a fi coborît în trup omenesc să fie consumată pînă la capăt, nu mai lipsea decît episodul ultim, episodul morţii. Abia dinaintea acestui episod, Iisus putea spune: misiunea Mea s-a încheiat! ”Săvîrşitu-s-a!” Pasul următor e al Tatălui şi al Duhului: Învierea, Înălţarea şi Apostolatul. Relele omeneşti pot, astfel, în sfîrşit, să primească promisiunea şi temeiul răscumpărării.

Spun toate astea ca să mărturisesc că, pentru mine, Sărbătoarea Pascală e un fel de a recapitula inventarul greu de dus al încercărilor prin care trecem de-a lungul unei vieţi: provocarea, şubrezenia, derapajul, suferinţa, disperarea, dubiul, revolta, moartea. Cu un cuvînt, depozitul de „pătimiri” al destinului nostru, cu potenţialul lui de ”înviere”, adică de ”trecere peste”, de valorificare şi transfigurare. E o probă dură, un ”memento” destrămător, suportabil doar prin speranţă. Ceea ce ni se mai spune, cred, este că avem dreptul să ne fie milă nu numai de ”aproapele” de lîngă noi, ci şi de ”aproapele” din noi înşine. Avem voie să ne fie milă de noi, de vreme ce Calvarul hristic ne pune în situaţia – unică, am impresia, în universul religiilor lumii – de a ne fi milă de Dumnezeu Însuşi. E un gînd tulburător, pe care Emil Cioran l-a rostit, contemplînd cîteva Răstigniri sculptate de George Apostu:

„A fi credincios şi a-ţi fi milă de Dumnezeul tău – iată paradoxul patetic al creştinismului!”

Ştiu: Săptămîna Patimilor culminează în bucurie şi lumină. E, ca să zicem aşa, o poveste cu „happy end” şi avem tot dreptul să participăm euforic la victoria asupra morţii şi la perspectiva propriei noastre nemuriri. Dar, uneori, mi se pare că, absorbiţi în entuziasmul unei celebrări legitime, tindem să pierdem din vedere ponderea aspră, dar edificatoare, a traversării patimilor. Învierea nu trebuie, din punctul meu de vedere, să oculteze, sau să atenueze, parcursul chinuitor care o precede. De aceea, deşi nu suspectez pe nimeni de rea credinţă, sau superficialitate, mă descopăr uşor iritat de supra-abundenţa de iepuraşi, floricele, păsărele, fundiţe, ouşoare de plastic plantate prin pieţe, briz-brizuri festive şi chermeze populare.

N-am nimic împotrivă: să ne bucurăm! Dar să nu lăsăm să se şteargă prea repede şi prea uşor cearcănul de suferinţă al bucuriei noastre…