Mittagsdämon: Andrei Pleşu şi starea de nefericire comună

Înlocuiţi vârsta pe care o dă dl Pleşu, 60, cu vârsta voastră, o voi face cu a mea, hai 42, şi veţi vedea că adevărurile sale sunt perfect valabile şi nouă. Tot demonul amiezii să fie de vină? Acel Mittagsdämon pe care cultura germană îl sintetizează mai bine ca alte culturi? Cine ştie…recitim, recitind poate ne revenim.

„Dacă mă întrebaţi, aşadar, despre fericire, nu vă pot spune decît că sînt temeinic nefericit, mereu şi parcă din ce în ce mai nefericit. Creştineşte, omeneşte nefericit. Fac mereu, ca apostolul, răul pe care nu-l voiesc şi nu fac binele pe care îl voiesc. Fac rău celor pe care îi iubesc, mă confrunt clipă de clipă cu răul din mine, cu demisiile şi strîmbătăţile mele, cu limite inconturnabile şi speranţe utopice, cu eşecuri, iluzii şi rătăciri. Nu ştiu să-mi domin vîrsta şi şubrezelile, n-am vocaţia opţiunii radicale, n-am învăţat, în 60 de ani de viaţă, să-mi administrez singurătatea, deşi trăiesc, de mult, sub seducţia ei. În plus, am aerul că aş avea ceva de spus, că am soluţii. Mi se cere, adesea, un discurs edificator, pe care mă căznesc să-l asum, stingherit, trăgînd cu ochiul la ghiara imposturii. N-am decît o încurajare: un pasaj din prima scrisoare a lui Pavel către Corinteni (7, 29-31). Se spune acolo că temporalitatea, adică mediul natural al vieţii noastre, nu (mai) îngăduie afecte şi împliniri stabile: trebuie să te bucuri ca şi cum nu te-ai bucura, să plîngi ca şi cum n-ai plînge, să ai ca şi cînd n-ai avea. Atît ni se permite (şi nu e puţin lucru): să fim fericiţi ca şi cum n-am fi, şi să fim nefericiţi ca şi cum am fi fericiţi. În acest „ca şi cum“ şi în acest „ca şi cum nu“ stă un început de aşezare sufletească, de calm interior. Mai mult nu se poate aştepta de la nimeni… "

Rândurile lui Andrei Pleşu despre fericire m-au întors, fără să vreau, la un text mai vechi, din anul referendumului pentru înlăturarea preşedintelui Traian Băsescu.  Deci, recitim. Sau recitesc.

Mi-aduc aminte că una dintre puţinele cărţi pe care le-am luat cu mine când am plecat din România a fost „Jurnalul fericirii", a lui Nicolae Steinhardt. Nu pentru că speram sa-mi fie un ghid, un fel de "fericirea pentru tonţi" pe meleaguri străine, ci pentru că este una din cărţile mele preferate. De aceea, văzând coperta "Qmagazine", am tresărit. Uitasem de carte. N-am mai deschis-o de fapt de foarte mult timp, şi n-as putea spune de ce. A spune că nu eşti fericit echivalează pentru mine cu a spune că nu crezi în Dumnezeu. Devine păcat nietzschean şi sacrilegiu, a te juca cu focul. Voi spune deci că prinsă în rapiditatea cu care mi se scurge viaţa am uitat, ca şi mulţi alţii, să mă mai opresc. Să mă întreb. Să cuget. Ce este de fapt fericirea? Şi de ce, din senin, în plină criză politică în România şi financiară, prime coperţi de reviste îi sunt dedicate? "Qmagazine" deci la Bucureşti, "Le nouvel observateur" şi "Le Point", în Franţa. Capriciu? Ca apele bizarului râu Bonheur, care curge în Franţa, printre stâncile din departamentul Gard? Care izbucnesc dintre pietre asemeni unei limbi de vipere? Sau readucere cu picioarele pe pământ, la concepte bazice şi iniţiale, într-o lume în care fiecare îşi închipuie că crizele politice sau economice vor opri mersul lumii? Criza, orice criză, nu este buricul pământului. Departe de acest sens. Dar fericirea, ea, începe să devină, după cum observa comisia Stiglitz, un criteriu şi o normă de cuantificare a naţiilor.

Nu ştiaţi, pun pariu, că în Franţa există din 2010, un Observator al fericirii. Potrivit acestui observator, iniţiat de Coca Cola (adică fericirea s-ar afla în bulele lor?), "pe timp de criză tema fericirii aduce bani". Evident, reţeta s-a verificat de mai multe ori pe an. "Qmagazine" alege să amintească profanilor că 29 iulie nu este doar trista zi de comemorare a unui referendum ruşinos, şi că lumea nu se va opri din cauza lui. Ci că 29 iulie 2012 a fost aniversarea centenarului naşterii lui Nicolae Steinhardt.

Să nu lăsăm ca, dintr-o greşită înţelegere, Jurnalul fericirii să se transforme într-un Jurnal al nefericirii... Obligativitatea creştină a iertării nu înlătură responsabilitatea fiecăruia dintre noi pentru faptele sale, mai ales când acestea ating comunităţi întregi.

Secretul fericitrii nu este dat, contrar părerilor preconcepute, nici de cantitatea de dorinţe îndeplinite, şi nici de capacitatea de a ne întoarce la simplitate, echilibru, înţelepciune: pe scurt, la a nu mai dori decât ceea ce ne putem permite. Starea de împăcare şi de mulţumire să fie oare sinonime fericirii şi deci, uşor de atins prin meditaţie?

Într-un editorial semnat în revista Psychologies, Iuliana Alexa aminteşte că plictiseala este una dintre nefericirile posibile: "Despre plictiseală şi alte nefericiri". Dacă cele amintite în editorial sunt adevărate – cum că Akedia sau demonul amizeii, ar fi vinovat de apariţia vidului afectiv şi a lipsei de chef pentru orice – atunci am putea afirma în consecinţă de cauză că europenii au fost molipsiţi cu toţii. Akedia i-a şarmat, i-a înnebunit, vidul creat de criza economică nu a făcut doar ca toate cabinetele psihologilor să se umple mai ales de patroni şi de directori, de politicieni care "sunt duşi", sunt stresaţi ş.a.m.d. Ci a creat o stare de nefericire comună. Mai este UE un proiect fericit?

În acest moment, date fiind exploziile de naţionalisme, crizele sociale şi politice care apar cam peste tot, s-ar putea spune că Europa induce o stare de nefericire cronică. Poate că o reîntoarcere nu la sofişti, nici neapărat la ideea de fericire aşa cum o cunoaşteam din manualele de filosofie, ci la scrierile celor care erau capabili să scrie un Jurnal al fericirii în timp ce se aflau în închisoare, nu este o idee chiar atât de nebună.

Un singur lucru nu poate Dumnezeu, să ne mântuiască fără consimţământul nostru,

scria Nicolae Steinhardt. Evident. Eu personal nu am văzut şi nici nu am auzit niciodată vorbindu-se despre persoane condamnate la fericire... Că fericirea are o dimensiune culturală, este uşor de dovedit. Nu ştiu dacă mai este adevărat faptul că cei săraci cu duhul sunt fericiţi, dar fericirea presupune, cred, o anumită stare de detaşare şi de calm, de "bien-être", cum scriu, intraductibil, francezii, de PACE, care lipseşte societăţii noastre post-post-moderne. Post-occidentale, dacă doriţi. Fericirea se învaţă, cred, şi poate că acesta este de fapt mesajul subliminal atât al lui Steinhard cât şi al revistelor care ne intoxică realitatea, sau al barometrelor lui Stiglitz.

Publicat pe site-ul Presseurop în vara lui 2012.