Dreptul la a muri

Aşa s-a nimerit ca la început de an, când încă nu s-au risipit aburii euforiei de Revelion, să fim puşi în faţa unei subiect abrupt: moartea. Moartea unui artist şi dreptul său la o trecere decentă în lumea despre care credem, bănuim ori doar sperăm că există.

Subiectul privind gradul de intimitate al ritualului final e închis – Sergiu Nicolaescu a fost o persoană publică, iar presa şi publicul au dreptul la informare în detrimentul cererii făcute de soţia sa. Se deschide însă o altă dezbatere – deloc nouă, dar plusată acum de mediatizarea inerentă – aceea a dreptului pe care îl are un creştin în a-şi alege felul în care trupul său se va odihni după trecerea în nefiinţă. Incinerare versus înmormântare.

Desigur, în mod normal un creştin canonic nu-şi pune o astfel de problemă. Biserica ortodoxă a reconfirmat nu mai departe de vara anului trecut, hotărârile Sinodale din 1928 şi 1933 cu privire la „practica necreştină a incinerării morţilor”. Două sunt argumentele oficiale – tradiţia creştin ortodoxă este cea a îngropării, iar trupul trebuie respectat şi întors pământului din care vine.

Argumentaţia e desigur subţire, dar cum Biserica nu e obişnuită să explice prea mult, ci să pretindă ascultare, nu s-au dat lămuriri suplimentare. Numai că omul modern e departe de a fi un sclav al canoanelor, dimpotrivă.

Şi atunci cu o logică legitimitate (mă) întreb: cu ce e mai nobil un trup inert faţă de un pumn de cenuşă în ritualul de întoarcere la ţărâna din care – metaforic – suntem creaţi?

Cum să mă împart între dreptul meu la alegere (liberul arbitru) lăsat de însuşi Dumnezeu şi obligaţia de a asculta Biserica?

Unde este Legea Iubirii adusă de Iisus, dacă unui mort i se refuză slujba finală din diverse motive? (Şi aici e loc de o întreagă discuţie despre sinucidere ori eutanasiere...)

Se prea poate ca hotărârea Sinodului să fie cea corectă, dar nu din motivele enumerate mai sus, ci din cu totul altele care nu sunt pentru publicul larg ori pe care nici ea nu le mai ştie. Dar cu siguranţă mai sunt preoţi ori călugări cu har care pot explica – nu din cărţi, ci din propria trăire în Duh şi Adevăr.

Nu-i loc aici să fac referire la Cartea Tibetană ori Egipteană a morţilor, nici măcar la Divina Comedie... Dar dacă ne raportăm, să zicem, la Scara Raiului a Sfântului Ioan Scărarul, şi explicarea vămilor, ori la tradiţia celor 40 de zile în care zice-se că sufletul e în zona proximă acestei lumi, a pomenilor care se fac din raţiuni pierdute în negura timpului, există o structură - suflet, spirit, corp energetic? – căreia s-ar putea să nu-i fie indiferent dacă trupul îi e ars ori în putrefacţie. Şi atunci exersarea liberului arbitru cu privire la incinerare sau înmormântare ar fi bine să se facă în cunoştinţă de cauză. Care cunoştinţă de cauză ar trebui să fie prin Biserică, pe undeva...

De-a lungul timpului focul a fost considerat purificator în diverse tradiţii, inclusiv în cea creştină a negrei perioade când ereticii erau arşi pe rug...

Şi mi-a adus aminte de asta un pustnic întâlnit la un moment dat prin munţii Moldovei care şi-a exersat răbdarea dându-mi răspunsuri la întrebări pe care nici măcar nu le puteam formula.

„Pentru unii e mai bine să fie îngropaţi şi să-şi găsească liniştea treptat, mi-a explicat schimnicul cu barbă până la brâu şi ochi din altă lume. Pentru alţii focul e mai bun dacă nu sunt legaţi prea mult de pământ.” Un fel de cine poate înţelege, să înţeleagă... Desigur cadrul ăsta de poveste nu e un argument, ci doar un capăt de meditaţie.

Cu atât mai mult că...
„Moartea? Moartea nu există. E doar o trecere în drumul spre multele case ale lui Dumnezeu”.

Drum bun, Comisare! E doar un fleac: Viaţa te-a ciuruit puţin întru Eternitate.