Criza morală profundă în care cei mai mulţi dintre noi, românii, clerici şi mireni, rătăcim de peste două decenii, invalidează teza aşa-zisei benefice ”simfonii bizantine” între Biserică şi statul român post-decembrist, în varianta lui democratică şi unional-europeană. În cetatea românească, apartenenţa la creştinism şi apetenţa pentru democraţia europeană se afirmă des, parcă prea des pentru a le considera o pornire conştientă, naturală. De multe ori însă aceasta se face cu o ipocrizie incompatibilă cu însăşi valoarea spirituală astfel mărturisită, căci, prin fapte, cele două repere ale normalităţii specifice pentru o mult dorită, nouă şi europeană ”Republica Christiana”, se confirmă extrem de rar.

Atitudinile creştine şi pro-europene sunt de multe ori prezentate opiniei publice prin intermediul unor date statistice care informează superficial şi limitativ. Nu întotdeauna o statistică descrie cu adevărat, o stare de fapt. Valoarea de adevăr a unui procent este foarte uşor de infirmat, atât prin contactul direct cu realitatea, cât şi printr-un alt procent, care ne descrie un detaliu relevant pentru respectiva stare de fapt. De exemplu, la recensământul din 2011, peste 98% dintre români s-au declarat creştini, 85,9% asumându-şi apartenenţa la credinţa creştin-ortodoxă. Sunt persoane şi chiar instituţii care interpretează acest procent într-un mod festivist, declamând că, iată, avem dovada cât de loiali sunt românii credinţei în Hristos.

Am spune că trăim într-o naţiune creştină, dar există şi alte cifre. Într-un raport realizat în 2012 de Institutul pentru Politici Publice, intitulat ”Fenomenul întreruperilor sarcinilor nedorite în România - Radiografie şi soluţii”, se afirmă că, în conformitate cu datele oficiale ”între 350 şi 400 de femei recurg la întrerupere de sarcină în fiecare zi în România, dintr‐un total de peste 5 milioane de femei fertile, (...) iar la nivelul anului 2011, potrivit Institutului Naţional pentru Sănătate Publică, în România s-au înregistrat 60.784 întreruperi de sarcină la cerere şi 42.516 întreruperi de sarcină incompletă.” (pentru detalii, a se accesa: www.ipp.ro/protfiles.php?IDfile=175)    

Apoi, ca un alt exemplu, prin raportări anexate la proiectele implementate din fonduri europene de diferite ong-uri sau instituţii ale comunităţii, se povesteşte, statistic şi triumfalist, despre atingerea unor indicatori europeni de dezvoltare, despre X beneficiari care au fost consiliaţi, specializaţi în meseria Y, despre un număr de Z sesiuni de informare, seminarii etc. ori despre motivele pentru care o comună aflată într-un colţ uitat de lume, cu nici o mie de locuitori, să fie musai înzestrată cu o sală de sport ultra-performantă. Adevărul este altul. Sunt deja de notorietate suspiciunile cu privire la fraudarea a zeci de milioane de euro, care au provocat suspendarea majorităţii liniilor de finanţare europeană pentru România.

Ne întrebăm, unde este creştinismul nostru? Unde este respectul pentru poruncile biblice ”Să nu ucizi!”, ”Să nu furi!”? Evident, avem o problemă de incompatibilitate între unele date statistice şi realităţile societăţii româneşti. O problemă solicită întotdeauna o soluţie. De aceea, cred că firesc este să ne reamintim de responsabilitatea pe care o au Biserica şi Statul pentru realizarea binelui moral şi social într-o comunitate ridicată de istorie la rang de naţiune. Aceste două entităţi, una divino-umană, alta doar lumească, sunt chemate la împreună lucrare, realizând ceea ce Binecredinciosul Împărat Justinian cel Mare numea ”simfonia bizantină”: ”Sacerdoţiul/Biserica şi Imperiul/Statul sunt două daruri preţioase pe care Dumnezeu le-a lăsat oamenilor din dragostea Sa nemărginită. Sacerdoţiul priveşte lucrurile divine; Imperiul conduce lucrurile muritoare şi le guvernează; şi unul şi celălalt, provin din acelaşi principiu, dirijând cursul vieţii umane.” (Novela a VI-a; pentru alte detalii, a se accesa, de exemplu: http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/istoria-bizantului/simfonia-bizantina-80638.html)

Starea morală - dar şi economică, socială, politică - degradată şi degradantă în care se află societatea românească ne demonstrează că această ”simfonie bizantină” nu funcţionează în România şi că, mai grav, se poate transforma în complicităţi necreştine. Biserica este chemată să reîncreştineze republica românească prin mărturisire, prin glasul său profetic, asumându-şi toate consecinţele serioase ale unui astfel de demers. Iară noi, slujitorii Bisericii, doar vindecându-ne în şi prin Hristos de bolile sufleteşti de care ne-am molipsit de la dregătorii cetăţii, ne vom regăsi puterea ca, tot în şi prin Hristos, să-i vindecăm pe aceştia şi astfel, să ajutăm poporul să se mântuiască. Un singur îndemn mai rămâne de urmat: ”În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (Sfânta Evanghelie după Ioan, 16, 33)