Împăcarea noastră cu trecutul comunist presupune atât o acţiune de exorcizare a societăţii româneşti – sub toate aspectele sale sociale, politice, economice, culturale şi spirituale – cât şi recunoaşterea jertfelor făcute de românii care s-au împotrivit comunismului – mergând până la canonizarea lor ca Sfinţi Mărturisitori în Închisorile comuniste.

Exorcizarea societăţii româneşti se dovedeşte a fi un proces de foarte lungă durată. A fost depăşită până şi profeţia unui fost nomenclaturist comunist, agent al Moscovei bolşevice şi recuperat ca analist politic după Decembrie 1989, care afirma că stupid people va avea nevoie de două decenii să-şi revină la normalitatea europeană. Prezenţa unor foste slugi ale dictaturii comuniste, precum şi a unor mentalităţi proletcultiste şi nomenclaturiste, în diferite zone de putere şi de influenţă ale societăţii noastre – Parlament, Guvern, Preşedinţie, Justiţie, mediul de afaceri, instituţii de cultură etc. – împiedică, încetineşte primenirea neamului nostru. Rămânem, deocamdată, sub puterea netrebnică şi întunecată a acestor semeni ai noştri pentru care otrava dulce a minciunii şi manipulării este mai importantă decât mântuirea sufletului şi neamului. Totuşi, în timp, pe măsură ce slăbiciunile cetăţeanilor români manifestate în relaţia cu aleşii lor se vor diminua, iar democraţia românească îşi va exersa mecanismele de echitate şi dreptate socială, România va scăpa de aceste schelete vii ale comunismului care încă ne bântuie existenţa.

Canonizarea Sfinţilor Mărturisitori în Închisorile comuniste poate însă reprezenta una din căile prin care Biserica răspunde întunericului imoralităţii din societatea românească. Recentele atacuri îndreptate atât împotriva Bisericii, cât şi împotriva unor valori creştine fundamentale – educaţia creştină în şcoală, căsătoria creştină, familia creştină – au fost iniţiate de politicieni, de organizaţii politice sau civice tributare filosofiei ateiste şi aflate în siajul ofensivei anticreştine pe care stânga europeană a lansat-o – vârful de lance fiind guvernarea lui Hollande, în Republica Franceză, unde tocmai s-au legalizat căsătoriile între homosexuali şi adopţia de copii de către cuplurile de homosexuali.

În aceste zile de întuneric, creştinul român se simte lovit, ameţit şi aruncat în ape tulburi, însă Hristos şi Sfinţii Săi îi stau alături şi îi oferă lumina călăuzitoare. Sfinţii din Calendarul Creştin Ortodox sunt exemple de urmat şi lor se pot adăuga Sfinţii Mărturisitori în Închisorile comuniste – adolescenţii, tinerii, bărbaţii, femeile, călugării şi preoţii care au refuzat complicitatea cu demonul comunist şi au avut curajul să-L mărturisească pe Hristos, plătind cu preţul vieţii trupului, dar salvându-şi viaţa veşnică a sufletului.

În cartea Din temniţe spre Sinaxare, tipărită în anul 2008 cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, se pomeneşte despre atitudinea Sfinţilor Mărturisitori în faţa instanţelor de judecată comuniste, fiind citată mărturisirea Aspaziei Oţel Petrescu – închisă vreme de 14 ani în lagărele de exterminare din Gulagul românesc: „Îmi asum vina de a crede în Dumnezeu, de a-mi iubi patria şi de a mă jertfi pentru binele neamului meu. Voi primi cu stoicism osânda şi voi fi bucuros să o ispăşesc.”

Într-o altă mărturisire făcută de scriitoarea şi jurnalista Nicole Valery-Grossu – peste 8 ani de detenţie în închisorile comuniste – se aminteşte de o tânăra deţinută de 26 de ani, Cristina, care este chemată la interogatoriu de doi ofiţeri politici, torţionarii ei. Aceştia îi arată o scrisoare prin care mama fetei îi cerea să accepte colaborarea cu regimul – ca informator pentru Securitate – pentru a fi eliberată mai curând. Refuzând, tânăra a răspuns categoric: „Credeţi-mă, am remuşcări pentru durerea mamei mele… dar, în faţa condiţiilor voastre, domnilor, prefer să ştiu că mama suferă departe de mine decât să fac să plângă atâtea alte mame din pricina laşităţii mele. Conştiinţa mea nu-mi îngăduie să mă angajez în acest joc sinistru. Sunt creştină!”

Din cartea Din temniţe spre Sinaxare, mai pomenim o ultimă mărturisire. La o mină unde lucrau în regim de exterminare, deţinuţii politici, în anul 1954, a venit în inspecţie un ofiţer de securitate. A solicitat un interogatoriu separat cu preotul ortodox Grebenea şi i-a ordonat acestuia, sub ameninţări: „Promite-mi că nu vei dezvolta nicio activitate religioasă şi nu vei da nimănui îndemnuri, sfaturi, lămuriri pe linie religioasă, adică te vei reţine şi nu vei da nimănui asistenţă spirituală”. Părintelui Grebenea nu a ezitat să ofere un răspuns întru Hristos: „Noi suntem arestaţi, noi lucrăm în condiţii grele. Suntem uitaţi de familii, cărţi şi gazete nu avem, moartea e lângă noi la tot pasul, iar regimul de detenţie este foarte sever. Suntem rupţi de toate, ne-a rămas numai Dumnezeu… Ca preot creştin, pot eu să resping pe cineva dacă vine şi îmi cere un ajutor spiritual? Acest lucru nu l-aş face orice s-ar întâmpla… Nu resping cererea dumneavoastră din îndrăzneală. Nu! Ci din necesitate: mi-e imposibil a o primi şi nu vreau să vă înşel. Vă spun deschis: Nu!”

Avem la îndemnână zeci, sute de cărţi despre jertfa Sfinţilor Mărturisitori din Închisorile comuniste. Chipurile acestor oameni care şi-au jertfit toate ale lor – familia, poziţia socială, averea, sănătatea şi viaţa – pentru a-L mărturisi pe Hristos, ne însoţesc în călătoria noastră spre Dumnezeu.

Biserica înţelege că persecuţia împotriva creştinilor nu s-a oprit şi nu se va opri vreodată. Comunismul ne-a lovit cu ascuţişul sabiei, capitalismul ne loveşte cu dulceaţa otrăvită a falsei libertăţi. În lupta noastră de mărturisire creştină avem însă ca susţinători pe Hristos şi pe Sfinţii Săi, în rândul acestora fiind şi Sfinţii Mărturisitori din Închisorile comuniste care au fost torturaţi şi ucişi în chinuri groaznice de înaintaşii bolşevici ai unora dintre cei care în vremurile noastre, pervertesc şi sărăcesc Ţara şi Neamul românesc.

Un ultim cuvânt. În luminarea sufletului românesc şi în exorcizarea societăţii noastre nu vom uita rugămintea sfântă lăsată nouă de Sfinţii Mărturisitori din Închisorile comuniste, ca o supremă dovadă a sfinţeniei lor: „Să nu ne răzbunaţi!”