Biserica şi banii

De ceva vreme, spaţiul public este străbătut de tema relaţiei dintre bani şi „cele sfinte“, uneori cu efect de buzdugan aruncat spre Biserică. Fiind în plin capitalism, un asemenea subiect nu putea fi ratat, dar observ că, adeseori, nici măcar serios tratat.

Prin urmare, încerc aici câteva consideraţii, spre echilibrarea punctelor de vedere, dar şi spre disperarea celor care se vor grăbi să mă acuze că îmi apăr, slugarnic, casta din care fac parte.

Banii apar în civilizaţia umană ca mijloc de schimb al unor valori. Acest lucru este frumos analizat într-un cuvânt al Sf. Grigorie Palama care arată că banul este un mijlocitor, prin utilizarea căruia cele ce prisosesc se dau, iar cele ce sunt de lipsă se împlinesc, iar prin aceasta se menţine comuniunea unora cu alţii.

Prin urmare, banii nu sunt, în sinea lor, nici buni, nici răi, ci doar un mijloc de manifestare a comuniunii sociale. Atunci, de unde toată această tulburare a omenirii din pricina lor? Evident, doar din felul în care ne raportăm la ei, sau din modul în care îi întrebuinţăm. Folosindu-i în mod înţelept şi milostiv, putem să dobândim Cerul, dar folosindu-i în mod egoist sau lacom, ne cumpărăm Iadul. Evident, raţionamentul de mai sus se aplică întocmai şi în Biserică.

Scriptura nu este lipsită de exemple în acest sens. În Vechiul Testament, Dumnezeu rânduieşte ca preoţii să trăiască de la altar, prin jertfele poporului, rânduite ca drept recunoştinţă pentru binefacerile Domnului. (tema recunoştinţei este reluată de însuşi Domnul Hristos în Evanghelia Vindecării celor 10 leproşi, din această Duminică).  

Mai mult, există două rostiri divine care menţin acest concept al întreţinerii clerului din propriile slujbe, dar îl extind şi în spaţiul social, al relaţiilor ecinomice dintre oameni: să nu legi gura boului care treieră şi vrednic este lucrătorul de plata sa.

În Noul Testament, Apostolul Neamurilor, deşi nu se ruşina în a-şi câştiga cu sudoarea proprie cele necesare traiului zilnic, stilizează Legea Veche, filosofând asupra contribuţiei credincioşilor la întreţinerea Bisericii, prin fraza Dacă noi am semănat la voi cele duhovniceşti, este, oare, mare lucru dacă noi vom secera cele pământeşti ale voastre?

Mai mult, Hristos ne arată cum banii pot folosi la dobândirea mântuirii. Momentul întâlnirii între El şi Zaheu, funcţionarul bogat, este pilduitor. La fel şi scena femeii văduve, care donează la templu doi bănuţi, mai valoroşi  decât jertfele bogate. Însuşi Hristos, când este ispitit a treia oară de diavol, învaţă că toate bogăţiile lumii nu valorează nimic, dacă nu-s însoţite de înţelegrea corectă a raportului dintre noi şi Creator.

În fine, trezorierul grupului de Apostoli este numit chiar Iuda Iscarioteanul, deoarece Dumnezeu voia să-l vindece de singura sa patimă: arghirofilia. Astfel, ca într-un examen divin, Hristos îi încredinţează punga şi, odată cu ea, ocazia tămăduirii.

Din nefericire şi astăzi mai sunt unii care pică acest examen. Aşa cum unii administratori de bani publici  au impresia că singura lor menire ar fi însuşirea ocultă a banului public, tot aşa şi unii slujitori ai Domnului cred că banii Bisericii sunt banii proprii.

De aceea, în chip părintesc, Sf. Ap. Petru şi Pavel avertizau asupra ispitei clerului de a păstori turma lui Hristos pentru câştig urât înaintea Domnului. În contemporaneitate, un recent apel către preoţi al Patriarhului Kiril al Moscovei insistă asupra ispitei luxului la unii clerici.

Pe de altă parte, neplata plăţii lucrătorilor este catalogată în morala creştină drept un păcat strigător la cer, deoarece, fiind săvârşit cu rea intenţie,  revendică dreptatea lui Dumnezeu. Aşa apar inechităţile sociale, sclavia financiară sau chiar infracţionalitatea economică.

Prin urmare, indiferent de sistemul economic aplicat în Biserică sau societate, vor fi unii care vor rata examenul mânuirii mântuitoare a banului. Deşi comunitarismul Bisericii din perioada Apostolică părea soluţia ideală pentru progresul societăţii, au existat Anania şi Safira, care şi-au găsit sfârşitul în abordarea necinstită a chestiunii financiare (păcatul nu generează decât moarte).

Astăzi, deşi capitalismul mult trâmbiţat tinde să se globalizeze, vor fi prea mulţi cei care vor ceda consumismului şi libertinajului financiar, paralizând şi parazitând societatea. Aşa cum Scriptura aminteşte că  între vânzare şi cumpărare se va strânge păcatul, tot aşa, ispita financiară contemporană, denumită modern profit cu orice preţ, se va regăsi, imoral, undeva între „Cât de puţin să cheltui?” şi „Cât de mult să câştig?”.

În loc de concluzie la chestiunea banului în Biserică, tratată pe scurt desigur, propun următorul text, inspirat din înţelepciunea populară, care, în funcţie de cum îl înţelegem, ne arătă unde ne situăm duhovniceşte.

Într-un sat, duminica, după slujbă, preotul anunţă pe credincioşi că are să le comunice trei veşti: una proastă, una bună şi una mai proastă ca prima.

„Care este cea proastă?”, au întrebat enoriaşii. „Păi”, zice părintele, „acoperişul bisericii noastre s-a spart şi trebuie reparat de urgenţă, ceea ce necesită bani”.

„Atunci, care este vestea bună?” au fost curioşi credincioşii. „Anume faptul că avem banii”, a replicat, entuziast,  părintele.

Bucuroşi, credincioşii au mai întrebat: „Păi, dacă aşa este treaba, care este vestea mai proastă decât prima?”

Răspunsul părintelui a fost scurt: 

„Banii sunt încă în buzunarele voastre.”

PS. În privinţa alocării de bani de la bugetul public către culte, de către Stat, găsesc că această chestiune se sprijină pe 3 argumente:

• este legală, deoarece este prevăzută de legile Statului;
• este democratică, întrucât este decisă de către o majoritate, chira dacă nu convine unei minorităţi sociale (de pildă ateii).Totodată, ea funcţionează pe principiul democratic si echitabil al proporţionalităţii cultelor.
• este morală, deoarece sprijină o componentă educaţională pozitivă a societăţii, religia, care se manifestă prin cultele recunoscute. Acestea,la rândul lor, sunt factori de sprijin ai păcii sociale, prin urmare şi Statul are un beneficiu de pe urma cultelor. Totodată, cel puţin în privinţa ortodoxiei, este o compensaţie pentru secularizarea bunurilor bisericeşti de pe vremea lui Cuza.

  Cât priveşte contra-argumentul că se construiesc mai multe biserici decât şcoli sau spitale, am două obiecţii:

• comunismul a construit şcoli şi spitale, dar a încorsetat religia, prin urmare avem de-a face doar cu o actualizare a necesarului de biserici;
• bisericile deservesc un număr de credincioşi semnificativ mai mare decât numărul de elevi şi bolnavi ai acestei ţări, căci bisericile nu sunt numai pentru elevi şi bolnavi.