Arnota, mănăstirea care umblă prin cer

S-a născut dintr-o înfrângere. Urmărit de turci, Matei Vodă Basarab şi-a găsit refugiu pe culmea unui munte de pe plaiurile Vâlcii. A promis că, dacă va scăpa cu viaţă, o să ridice o biserică pe locul respectiv. Aşa s-a născut Arnota.

Mai întâi biserica, mai apoi şi mănăstirea,  poate pentru că sfiinţii din biserică se simţeau singuri şi se simţea singur Însuşi Dumnezeu, căci acolo cerul începea  unde se termina pământul şi pământul se termina unde începea biserica. Aşa că era nevoie şi de nişte suflete de oameni, oameni care să ducă biserica în cer, când nu mai voia să se desprindă de pământ, şi s-o aducă înapoi pe pământ, când se învăţa prea mult cu cerul.

Asta face de vreo 400 de ani Arnota, leagă cu sfoara  făpturii ei  îngândurate cerul de pământ, păstrându-L pe Dumnezeu aproape de oameni şi pe oameni aproape de Dumnezeu! Matei Basarab a venit aici după moarte, aşezându-se cu mormântul, înăuntrul bisericii, lângă mormântul tatălui său.

17 măicuţe, cele mai multe dintre ele tinere, ţin rânduiala mănăstirii din jurul bisericii şi ţin, totodată, cerul pe umerii fragili ai mănăstirii. La Arnota, în nicio zi de vară nu e vară până la capăt, fiindcă se întâmplă mai întotdeauna  să-i căşune vreunui nor să se oprească deasupra mănăstirii. Se mai poate întâmpla ca, exact atunci, în faţa intrării să oprească o maşină şi să coboare din ea Î.P.S. Varsanufie, iar clopotele să înceapă să bată taman când se porneşte ploaia. Şi să fie mijloc de iunie. Şi să fie duminică. Şi să-ţi fie foame. Şi însuşi Arhiepiscopul să te poftească la masă. Şi masa să fie pusă într-o încăpere  curată ca o oală de ceramică şi mirosind întocmai ca ea. Şi sfântul  părinte să rostească, la întrecere cu răpăitul ploii parcă, un Tatăl Nostru înălţător.

Şi să simţi cum treci, împreună cu rugăciunea rostită, dincolo de tavanul mărunt al arhondaricului şi chiar dincolo de acoperişul lui roşu. Să ţi se amestece sufletul cu picăturile de ploaie şi cu liniştea albă ce coboară în vălătuci peste păduri. Şi o mână nevăzută să ţi se aşeze pentru o clipă pe creştet, mângâindu-te. Fără să ştii precis, să înţelegi totuşi că nu poate fi decât mâna lui Dumnezeu! După cum râsul de mai târziu, când  deja ai început să mănânci, nu poate fi decât al Arhiepiscopului. Adică al bărbatului sobru din stânga ta care ţi-a umplut farfuria cu ciorbă de post. Niciodată n-ai mâncat ceva atât de bun! Parfumul siropului de bujor sălbatic, pe care ţi-l toarnă tot Înalt Prea Sfinţia Sa în pahar, aduce pădurea până în pragul arhondaricului, ba chiar o pofteşte înăuntru, aşazând-o alături de tine la masă!

E duminică, e vară, plouă, arde o candelă desupra uşii, iar părintele Varsanufie vorbeşte de literatură  (pare să fie la curent cu tot ce e nou în domeniu!), în vremea asta,  biserica din curte îşi vede nestingherită de mersul ei prin cer, iar Matei Vodă Basarab de somnul lui veşnic în pronaosul bisericii.

 Dar Dumnezeu ce-o fi făcând?

 Aş putea să jur că nimic altceva decât să ţină toate astea în palmă. Adică şi muntele, şi duminica, şi Arnota, şi  mormintele celor doi voievozi, şi sfinţii din icoane, şi pe noi stând la masă şi ascultând liniştea şi ploaia.

O zi perfectă pentru a-ţi dori să mori! O zi perfectă pentru a te simţi nemuritor!