Regina, Prinţul Alb, Cara Dalga şi preemţiunea

Semnificaţia istorică, culturală, arhitectonică a Carei Dalga fac din acest complex monumental însăşi coloana vertebrală a staţiunii Mamaia, marcând o etapă importantă legată de începuturile şi evoluţia aşezării litorale, un reper însemnat al istoriei naţionale şi al Casei Regale şi un punct de joncţiune al unui traseu al memoriei Reginei Maria care ar trebui să reunească cel puţin Balcicul, Cotrocenii, Branul şi Pelişorul.

O prinţesă înaripată purtată pe şaua împodobită cu flori de un bidiviu poate brun-roşcat, precum fusese Rubin, primul său prieten cabalin din Mediterana malteză, sau Grui-Sânger, tovarăşul său credincios vreme de 12 ani alături de care a învăţat să cunoască şi să iubească împrejurimile Bucureştilor. Un alai princiar care străbate în galop lunga fâşie nisipoasă, străjuită de mare, cu nume de potentat tătar. Un trap care, desigur, deşteaptă imaginaţia celor aproape o sută de locuitori ai Mamaiei, dintre care majoritatea proveneau din comunitatea turcă, alături de care vieţuiau în bună înţelegere români şi armeni, iar în timpul verii tot mai numeroşii iubitori ai băilor de soare şi ai valurilor domoale ale ţărmurilor. Un pavilion mic, al reginei Elisabeta, care creează un liant între Casa Regală şi portul maritim al României independente. Fire romantică şi independentă, Principesa Maria de Edinburgh, soţia Principelui moştenitor Ferdinand, care câţiva ani mai târziu avea să fie unsă ca regină devotată a României, a simţit întreaga poezie a ritmului ameţitor al cursei, a plajei cu nisip fin care lăsa în urma sa coride de praj fin amestecat cu scoici, a mării cu inflexiuni de smarald şi safir care apropie Europa de întinderile nesfârşite ale Asiei şi a cărei muzicalitate s-a strecurat pe nesimţite în sufletul său, a contrastelor coloristice şi a priveliştii mirifice a diafanelor căsuţe mici orientale acoperite de stuf şi împresurate de piatră dobrogeană, alături de care se ridicaseră primele stabilimente şi spaţii destinate turiştilor:

„Zile binecuvântate, zile fericite, sorbind mult iubita briză de mare, vele, vâslit, înot şi lungi galopuri sălbatice pe lunga plajă de la Mamaia, de care caii păreau că se bucură cum mă bucuram şi eu. Valurile veneau spre noi ca şi cum ar fi vrut să ne împiedice mersul, vântul râdea de noi, pescăruşii se roteau cu lumini albe peste capetele noastre. Tinereţe, libertate, extaz, „la joie de vivre” era un răgaz de la dârza muncă a vieţii…

[…] Marea se sparge pe terase, marea, iubita mare! Nu marea copilăriei mele, nu marea Tatei, dar Marea Neagră, care nu e neagră, ci albastră, şi câteodată verde, culoarea speranţei […]

Şi în serile când luna argintează locaşul nostru alb, plin de pace, stăm împreună […] pe pridvorul ce pare că atârnă peste ape şi ascultăm eternul cântec al valurilor.”

Şi, mai târziu, după război, când pavilionul izolat aflat în siajul mării plătise deja obolul războiului iar Maria va fi fost încoronată la Alba Iulia ca regină a României, o poveste de dragoste şi prietenie în care Prinţul alb, Barbu Ştirbey, capabilul administrator al Domeniilor Coroanei Regale, îi este sprijin, sfătuitor, tămăduitor, a făcut să se ivească pe ţărmurile Pontului Euxin două fermecătoare minarete ţâşnind către cerul oriental al ţinutului lui Mamai, două grădini pline de viaţă, un palat şi două case în care albul dobrogean al pietrei îşi înălţa ruga duioasă din mantia de petunii roşii care-l ţineau captiv. Era, pentru Regina Maria, care tocmai ce încheiase de înfrumuseţat Castelul Bran, o nouă partitură pe care a dorit să o scrie cu cele mai potrivite note pe care i le dicta ţărmul situat între Limanul Siutghiol şi Mare, iar pentru Prinţul Barbu Ştirbey, o nouă ocazie de a-şi dovedi devotamentul şi preţuirea pentru regina sa.

De altfel, în anul în care Regele Ferdinand şi Regina Maria primeau oficial Coroana României în cadrul ceremoniei desfăşurate în interiorul Catedralei Reîntregirii, într-o întrunire desfăşurată la Hotelul Palace din Constanţa, ridicat în anul 1914 în apropierea celebrului cazinou şi a farului genovez, o reuniune mai degrabă informală a unor personaje influente din plan local şi naţional, s-a adoptat decizia de a fi dată o nouă destinaţie zonei în care se aflase pavilionul Elisabetei şi de a fi pus la dispoziţia Casei Regale un alt amplasament, de această dată în staţiunea Mamaia, în vederea ridicării unui veritabil palat regal litoral. În cele din urmă, familiei regale i se va oferi o suprafaţă de 34.968 de metri pătraţi. Aici se va înălţa Cara Dalga (o traducere probabilă ar fi „Mantia Frumoasă”), prima reşedinţă a celei de-a doua familii regale a României de pe ţărmul Mării Negre, alipit în urma victoriilor din timpul Războiului de Independenţă (1877-1878). De această dată, Regina Maria va juca un rol esenţial în proiectarea acestui nou palat, pentru care, după consultarea Prinţului Barbu Ştirbey, a făcut apel la arhitectul italian Mario Stoppa, cu care a fost încheiat un contract de proiectare arhitectonică la 4 aprilie 1924. Generalul Paul Angelescu, arhitectul Constantin D. Dobrescu şi antrepriza Carlo Actis vor avea, de asemenea, un rol însemnat în ridicarea palatului pontic al familiei regale. Doi ani mai târziu, acesta era deja aproape finalizat, deşteptând entuziasmul Reginei. Împreună  cu grădina, concepută cu ajutor arhitecţilor Antonio Moraldo şi Carlo Actis, cu fântână şi alei din piatră, cu bazin de apă dulce adusă din Lacul Siutghiol şi tufe de trandafiri, edificiul, ce îmbina armonios elementele de arhitectură locală, orientală, cu cele neoromâneşti, având 35 de camere decorate cu sobe de teracotă olandeză, mobilier Biedermaier, vase veneţiene din porţelan, tapiţerii vechi, obiecte de o mare valoare artistică şi sentimentală, alcătuia un tablou dintre cele mai mirabile aşezat în faţa scenei imense a Mării Negre. Inaugurat la 22 august 1927, la circa o lună de la trecerea regelui Ferdinand la cele veşnice, în prezenţa Regelui minor Mihai, a principesei mamă Elena, a prefectului de Constanţa, a primarului oraşului, Francisc Sachetti, şi a altor oficialităţi, palatul vădea, odată mai mult, bunul gust şi inspiraţia Mariei.

Câţiva ani mai târziu, în anul 1930, în imediata vecinătate a Palatului Regal de la Mamaia s-a definitivat vila cu minaret a familiei Prinţului Barbu Ştirbey, comandată în anul 1926, creaţie a aceluiaşi arhitect italian Mario Stoppa, realizată într-un stil care se armoniza fără cusur cu Cara Dalga. Comanditar al acesteia vile figurează însă în acte Maria, fiica familiei Nadeja şi Barbu Ştirbey, care avea preocupări artistice foarte atent educate, dar construcţia trădează fără nicio urmă de îndoială colaborarea dintre Maria şi Barbu.

Niciuna dintre aceste frumoase realizări arhitectonice nu le va servi pentru multă vreme drept reşedinţă de vară fostei regine şi Prinţului alb. Pe de o parte, Maria îşi va afla ultima sa dragoste litorală la Balcic, căreia i se va dedica cu toată energia, iar pe de altă parte Prinţul Alb, care atrăsese ura fiului Mariei, devenit la 8 iunie 1930 rege al României sub numele de Carol al II-lea, a fost forţat să părăsească ţara şi să îndure surghiunul. Deposedată de atributele puterii odată cu moartea soţului său şi rămasă văduvă, regina nu a ezitat să se despartă de Cara Dalga, păstrându-şi doar o casă învecinată Palatului Regal, concepută cu nelipsitul profil al minaretului adosat intrării principale, asemănătoare, de altfel, Vilei Ştirbey:

„La Mamaia de asemenea e o căsuţă care poartă pecetea mea.

Se găseşte pe aceleaşi locuri cu o casă mult mai puternică pe care eu şi Regele am clădit-o pe nisipurile ţărmului, întins aşa kilometri şi kilometri, şi care ne-a dat totdeauna la toţi o mare bucurie.

Dar soarta n-a vrut ca Regele să locuiască vreodată această casă, şi să o locuiesc singură, era prea dureros. Ajunsese prea mare pentru mine, era o casă care trebuia umplută. Am dat-o atunci mamei Regelui. Amintindu-mi de propria dorinţă fierbinte să am ceva al meu, i-am menit să aibă şi ea o casă netăgăduit a ei. Aşa a trecut Cara Dalga în stăpânirea ei, iar eu am luat pentru mine micul adaos pe care îl pregătisem lui Mihai.

Mihai, astăzi, trăieşte în palate, nu mai e băieţandrul care se joacă pe un mal de Mare, şi din clădirea de nimic am făcut o mică locuinţă de vis în care eu şi Ileana aveam tocmai bine loc, pentru că eu şi Ileana ne împărtăşim totdeauna din toate.

Iar de jur împrejurul acestei mici şi stranii clădiri am desenat o grădină pardosită cu locuri mari goale la mijloc în care am sădit strălucite petunii, o floare care ţine deopotrivă la soare şi vânt şi la uscăciune. Casa părea căzută din cer pe un covor roşu aprins. Şi mireasma era aşa de tare că străbătea până jos la ţărm şi era cu noi când ne scăldam în Mare.”

Aflată în folosinţa principesei mamă şi a regelui Mihai, Cara Dalga a devenit o reşedinţă frecventată de influente personalităţi politice şi culturale, fiind citată vizita micului principe Philip, duce de Edinburgh, viitorul consort al reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, a rudelor Elenei din familia regală grecească, de care aceasta se despărţea doar arareori, a mătuşii regelui minor, regina Mărioara a Iugoslaviei etc. În luna în care palatul împlinea doar un an de la inaugurare, la 28 august 1928, eroul independenţei poloneze, Józef Piłsudski, aflat în concediu în România, a fost oaspete al familiei regale la Cara Dalga, episod recuperat de altfel de către polonistul român Florin Anghel, profesor la Universitatea „Ovidius” din Constanţa, în anul 2014, în contextul unei vizite a Ambasadorului Poloniei. Acesta din urmă a declarat, cu acel prilej, potrivit ziarului Info Sud-Est, cel mai constant şi fidel susţinător al restaurării acestui complex monumental, că „dacă ar fi renovat, Palatul Regal din Mamaia ar deveni o atracţie turistică extrem de importantă şi ar facilita promovarea Constanţei în afara României“.

Cinci ani s-a aflat Cara Dalga în proprietatea Familiei Regale române, pentru că în anul 1932, regele Carol al II-lea, care şi-a dorit îndepărtarea principesei Elena din ţară, l-a trecut în administrarea Flotilei de Hidroaviaţie, devenind până la instaurarea deplină a comunismului, în anul 1948, Cazinoul Ofiţerilor Aviatori. Perioada comunistă a privat acest ansamblu de monumente de adevărata sa semnificaţie, de posibilitatea punerii sale în valoare şi a conferirii unui loc central în istoria culturală a Mării Negre româneşti. Treptat, Cara Dalga a fost înconjurată de noile construcţii ale staţiunii din perioada comunistă, care a devenit cunoscută drept perla turismului românesc la Marea Neagră, în pofida contrastului evident al construcţiilor înconjurătoare cu specificul arhitectonic al Palatului Regal. Cu toate acestea, căderea lui Nicolae Ceauşescu şi sfârşitul regimului totalitar comunist afla aceste monumente păstrându-şi încă vitalitatea şi în mare măsură autenticitatea. Atât în privinţa înfăţişării sale exterioare cât şi în a interioarelor sale ansamblul monumental poseda încă toate elementele pentru a fi transformat într-un muzeu care ar fi putut contribui şi acesta la prosperitatea vechiului Tomis, aşa cum corespondentul său din Bulgaria, Tenha Juvah, contribuie la cea a Balcicului, putând fi totodată un excelent complement al staţiunii reginei de pe Coasta de Argint.

Din păcate, aşa cum a dezvăluit pleiada de anchete ale Info Sud-Est, sub păstorirea fostului primar penal al Constanţei, social-democratul Radu Mazăre, de curând extrădat din Madagascar, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1755/2003 Palatul Regal din Mamaia şi spaţiile adiacente ale fostelor sale grădini au fost privatizate pentru rizibila sumă de  709.309,60 lei. Cara Dalga a devenit The Castle of Illusion, şi şansele revitalizării şi restaurării sale de către actualii proprietari sunt nu mai puţin o himeră.

În tot acest interval de timp, proprietarii au transformat acest reper al litoralului românesc şi al moştenirii culturale a Casei Regale a României într-o ruină, l-au expus distrugerii sistematice, incendierii, neglijenţei, fără ca vreun moment Primăria Constanţa sau Poliţia locală să încerce să stopeze operaţiunea de ruinare a monumentului istoric înscris în grupa A a listei monumentelor istorice, aşa cum le obliga în realitate Legea 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice. Anchetele jurnalistice, care au condus la începerea unei anchete penale de către Direcţia Naţională Anticorupţie în anul 2015, au dezvăluit o serie întreagă de nereguli sau suspiciuni atât în ceea ce priveşte modalitatea în care s-a produs înstrăinarea acestui ansamblu, cât şi gestionarea acestui patrimoniu de interes public naţional, interes care nu poate fi negociat pentru mărunte şi obscure interese ale unor persoane. Fosta locuinţă a Reginei Maria, situată în imediata vecinătate a Palatului Regal, nu are un destin mai fericit, după cum arăta istoricul Florin Anghel, una dintre personalităţile care au ridicat în presă problema gestiunii acestei patrimoniu constănţean. Între timp, ceva mai norocoasă, se pare, Vila Ştirbey a făcut obiectul retrocedării şi apoi vânzării prin intermediul unei case de licitaţii.

Şi totuşi, în chiar Anul Centenarului României întregite, după o lungă tăcere, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, condus la vremea respectivă de George Ivaşcu, după cum se arată pe site-ul Realitatea.net, a iniţiat o primă măsură care s-ar putea dovedi salutară pentru salvarea monumentului istoric şi, eventual, pentru restaurarea şi introducerea sa în circuitul muzeal şi turistic, solicitarea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1755 din anul 2003, „întrucât a fost încheiat cu încălcarea dreptului de preemţiune al statului român, prevăzut imperativ de art. 4 alin. 4 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, cu modificările şi completările ulterioare".

Problematica dreptului de preemţiune al statului român asupra clădirilor de patrimoniu, redeschisă de cazul Vilei Florica a familiei Brătianu şi de Palatul Regal de la Mamaia, a revenit în dezbaterea publică vineri, 17 mai 2019, cu prilejul unei importante mese rotunde intitulată Monumentele aflate în patrimoniul privat din localităţile şi zonele istorice din România: protejare, conservare, restaurare, valorificare, desfăşurată la Târgovişte în organizarea Asociaţiei Localităţilor şi Zonelor Istorice şi de Artă din România, a Universităţii „Valahia” din Târgovişte şi a Televiziunii Columna, în prezenţa conf. univ. dr. Bogdan Suditu, coordonator pentru elaborarea Strategiei Naţionale de protejare a monumentelor istorice, a arhitectei Cătălina Dana Preda, specialist al Ministerului Culturii pe monumente istorice şi zone protejate şi Preşedinte al Comisiei Zonale a monumentelor istorice nr 1 - Bucureşti, Ilfov, Giurgiu, a unor reprezentanţi ai instituţiilor judeţene şi locale cu atribuţii în această zonă, a proprietarilor de monumente istorice şi a numeroşi specialişti, arhitecţi, istorici, arheologi. În cadrul dezbaterii, lect. univ. dr. Ivan Vasile Ivanoff, secretar al Consiliului Judeţean Dâmboviţa, a făcut o propunere care ar putea avea darul de a preîntâmpina situaţii în care, din lipsă de resurse financiare, asemenea monumente esenţiale pentru istoria românească sunt înstrăinate şi nu li se oferă şansa de a servi cu adevărat conservării autenticităţii patrimoniale şi a creşterii atractivităţii turistice a localităţilor din România, ca în cadrul bugetului de stat, cu prilejul adoptării anuale a Legii Bugetului, să fie prevăzute sume care să stea la dispoziţia autorităţilor naţionale, judeţene şi locale în vederea exercitării şi în fapt a dreptului de preemţiune, evitând totodată ca procedura de preemţiune să pară un artificiu birocratic, o formă fără fond. Asumarea acestei propuneri de către Comisia de Buget-Finanţe a Parlamentului şi de către forul legislativ ar oferi posibilitatea de a salva şi conserva cel puţin o parte din cele mai însemnate monumente istorice din România, unele dintre ele având un potenţial ridicat de creştere a numărului de turişti şi de întărire a identităţilor locale, regionale, naţionale sau europene.

Plaja din Mamaia devenise deja din anii 1930 o destinaţie populară pentru iubitorii de mare. Câteva zeci de ani mai târziu forfota de pe ţărmurile sale devenise o cutumă a locului, cu atât mai mult cu cât procurarea paşaportului şi deplasarea în alte ţări erau pentru cei mai mulţi dintre români un scenariu de domeniul science-fiction-ului. După 1990, Mamaia a fost inundată de construcţii care trădează prostul-gust, lipsa oricărei preocupări de estetică urbană, multe dintre acestea fiind înălţate într-o anomie deplină direct pe plajă. Muzica ţipătoare care îndepărtează orice şansă a turistului îndrăgostit de natură de a mai asculta ritmul şi poezia valurilor, comerţul ambulant realizat fără nicio regulă, amestecul grotesc de stiluri, de gusturi, de mesaje întregesc tabloul Mamaiei zilelor noastre. Niciun alai princiar nu mai cutreieră plajele, nici un ochi clarvăzător nu mai priveghează asupra arhitecturii şi tradiţiilor locale. Clădirile cele mai importante de patrimoniu se degradează de la an la an şi nu se face nimic pentru a le readuce la viaţă, pentru a reîncepe construcţia identităţii şi toposului acestei staţiuni pornind de la istoria sa, de la elementele cele mai valoroase ale patrimoniului şi moştenirii sale din diversele perioade pe care le-a traversat în circa 120 de ani de istorie modernă. Dacă totuşi cu aportul şi implicarea autorităţilor naţionale, în colaborare cu cele locale, cu mediul academic şi cel cultural, cu societatea civilă şi cu presa se va dori o reconfigurare a staţiunii Mamaia pentru a redeveni perla invocată cândva a litoralului românesc, recuperarea şi muzeificarea Mantiei Frumoase reprezintă o necesitate absolută. Semnificaţia istorică, culturală, arhitectonică a Carei Dalga şi a construcţiilor adiacente fac din acest complex monumental însăşi coloana vertebrală a staţiunii Mamaia, marcând o etapă importantă legată de începuturile şi evoluţia aşezării litorale – şi a Constanţei, în general –, un reper al istoriei naţionale şi al trecutului Casei Regale şi un punct de joncţiune al unui traseu al memoriei Reginei Maria care ar trebui să reunească cel puţin Balcicul, Cotrocenii, Branul şi Pelişorul.