Paul e frate-meu şi-n ’83 stăteam în Cluj. Sau nu.

                        Pe Horea 59-63, la doi paşi de strada Fericirii, cu sensibila şi simptomatica ei aură de optimism, locul unde, pînă la zece ani îmi făceam veacul, mă jucam cu alţi copii şi de unde ne luam de la o tanti cu şorţ de bucătărie, bomboane pe băţ, noi le ziceam Kojak-uri. Şi nimeni azi nu mă crede cînd spun de strada asta. „Există aşa ceva? Nu te cred...”. Drept pentru care acum vreo cinşpe ani, la o descălecare itinerantă pe acolo, Cristina să trăiască!, apoi şi eu, că tare mai era bine holtei, chiar m-am imortalizat sub o plăcuţă. „Strada Fericirii nr. 10”. O copilărie ca o poveste al cărei farmec dulce n-am să-l uit niciodată.

                    Gara, aflată la doi paşi, era cam singurul obiectiv în plimbările noastre de bărbaţi în toată firea, adică eu şi frate-meu, mai rar ăl bătrîn, poate doar duminica, el lucra mai mult. Se adăuga obligatoriu şi cîte un popas la cofetăria de peste drum, nu-i mai ştiu numele, pentru o Spumoasă ori o Broscuţă, astea mai des cu frate-meu, sus zisul Paul. Mai mare cu vreo unşpe ani, deci de presupus cu suficientă minte; totuşi, cînd am apărut, omu’ era foarte nerăbdător să vin de la maternitate doar să se joace cu mine, aşa că a fugit de la şcoală în ziua aia. Tot el era cel pe care-l strigam de jos, din curtea blocului, cînd se îngroşa vreo glumă şi eram pe punctul de a o lua în barbă de la ceilalţi copii din vecini. Uneori chiar cobora. Alteori chiar scăpam. Aaa, şi-mi mai aducea cretă colorată de la şcoală, ori bomboanele primite la ziua vreunui coleg aniversat.

                    Dup-aia a plecat în armată în alt colţ de ţară, diametral opus şi a continuat cu ceva înalte şcoli de chimie, la Iaşi. Apoi a venit un hiat prelung, probleme de optică, refracţie şi alte drumuri ale razei luminii prin medii opace în vechea familie, versus noua lui familie. Iar eu am fost asimilat greşit ca făcînd parte din tabăra adversă, a celor bătrîni, cei blamaţi. Mda, în timp, poate cumva l-am înţeles. Mai ales cînd am avut şi eu ce-am avut cu ai mei. Pe care nu i-am putut ierta niciodată pentru mutarea din Cluj la Buzău cu îngustarea tuturor orizonturilor şi a perspectivelor mele de dezvoltare, neluată de ei în calcul. Între timp frate-meu a ajuns la un fel de întoarcere a fiului risipitor (Evanghelia după Luca, cap XV, 11-32), şi a orbitat pînă ce s-a oprit chiar în locul unde s-a născut, la Constanţa. Încă e 2017, ai mei nu mai sînt de mult, „taberele” au devenit una singură iar eu mă gîndesc, încercînd să creez o regulă în familie, să revin în oraşul meu natal şi al copilăriei mele.

                      Am uitat ceva: gara îmi plăcea pentru trenurile care treceau, le număram vagoanele, încercam să le ghicim direcţia ori încărcătura, uneori, cînd se opreau, o căutam pe scrisorile de trăsură, vorbeam despre ceferişti şi locomotive; şi-aşa am devenit eu inginer de căi ferate. Uneori cu frate-meu făceam şi explorări mai îndrăzneţe. Urcam prin trenurile garate, foloseam toaletele...

                   Paul e frate-meu şi-n ’83 stăteam în Cluj. Sau nu.

 

  Deci să împădurim!

                                                                          Foto: Cezar Pârlog, Vlad Dulea

*

        Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi publicate sînt „Electric puzzle”, Editura Neuma, 2017, Life stuff sau Învăţături pentru Andreea”, Editura Tracus Arte, 2016, „Flori, fete, fiţe sau băieţi”, Editura Tracus Arte 2014, Premiul Naţional „Vasile Voiculescu”, 2015.

Citiţi şi:

De Sîn' Andrei
Cronica unei cărţi în curs de apariţie
SMS naţ. Nelimitat