E început de aprilie, 1951, la închisoarea Piteşti. Nicolae Purcărea şi ceilalţi deţinuţi se aliniază. În faţă au un falus uriaş, făcut din pâine şi săpun. În linguriţa pe care-o ţine în mână un fost student la Teologie sunt murdării omeneşti strânse din tinetă. „Misticii“ sunt puşi să hulească vorbe josnice în loc de Prohod, să se târască în genunchi, să sărute statuia blestemată şi să necinstească Sfânta Taină a Împărtăşaniei cu linguriţa studentului. E Săptămâna Mare, e o altă săptămână a patimilor la închisoarea din Piteşti. Nu rănile dor cel mai rău acum, deşi dor şi ele. Când simte că i se rupe sufletul în teascul blasfemiei – atunci e suferinţa cea mai grea a lui Nicolae Purcărea.

„Mai crezi în Dumnezeu?“, îl întreabă Eugen Ţurcanu, cea mai cumplită bestie a închisorii. „Cred.“ „Cu tine mai am de lucru. Câtă otravă, cât putregai mai ai în tine! Dar de fier să fii, şi tot te vei topi.“ Acesta era experimentul Piteşti, aceasta era reeducarea prin tortură, cea mai sinistră născocire a infernului comunist.

„Dacă L-ai alungat pe Dumnezeu din suflet...“
E început de martie, 2013, în Şcheii Braşovului. Nicolae Purcărea a ajuns la 89 de ani, dar vorbeşte despre încercările obsedante prin care viaţa l-a purtat ca un iureş ne-nfrânat de primăvară. Fără resentimente, fără să tăinuiască amănunte.

Şase arestări şi 16 ani în cele mai înfiorătoare purgatorii: Piteşti, Canal, Gherla, Jilava, Aiud. Când amintirile sunt mai teribile, îşi arcuieşte uşor spatele. Atât, căci durerea pe care ţi-o dă memoria e fizică şi începe din stomac. Şi doare, oricât de mângâietoare ar fi această binecuvântare: „Fericiţi cei prigoniţi“.„Nu vă îngroziţi, căci groaza ne-a fost dată nouă. Nu vă înspăimântaţi“, spune Nicolae Purcărea. „Gândiţi-vă! A fost o luptă între bine şi rău, între Rai şi Iad. Pentru că şi Raiul, şi Iadul sunt în tine. Poţi să faci şi bine, poţi să faci şi rău. Lucrurile acestea sunt în puterea ta, iar dacă L-ai alungat pe Dumnezeu din suflet, totul e permis.“

Primii deţinuţi politic
E anul 1936, Nicolae Purcărea are 13 ani şi este sedus de cântecul antrenant al legionarilor, căci are şi el sufletul de crin şi-i place cămaşa verde. În Frăţia de Cruce din Şcheii Braşovului în care s-a legat spune că nu s-a făcut politică, ci educaţie creştină, căci acolo L-a înţeles pe Dumnezeu. Ce înseamnă politica a înţeles mai târziu, în ’42, când s-a trezit în faţa porţilor închisorii din Piteşti, alături de alţi elevi suspectaţi că ar fi participat la rebeliunea legionară din ianuarie 1941. Aceştia au fost primii deţinuţi politic de la Piteşti. Nicolae Purcărea avea 17 ani şi fusese condamnat la 15 ani de închisoare. „Eram aşa de copii încât, când am auzit condamnările, nu le-am luat deloc în serios. În închisoare, făceam pe grozavii, ne războiam cu primul gardian, cu directorul, cu toată lumea. Când ne pedepseau, adică nu ne lăsau afară, să jucăm ţurca, socoteam că-s răi“, nu ştiau ei ce înseamnă răutatea.

A plecat din închisoare în mai 1944, în urma decretului dat de Mareşalul Antonescu pentru graţierea elevilor, dar în septembrie a fost arestat din nou – primele arestări sub umbrela acuzaţiei de „duşman al poporului“. „Într-o zi, mama m-a anunţat că mai pot da examen la Academia Comercială din Braşov, la facultate. Am avut noroc că la poartă era un gardian mai îngăduitor, aşa că am fugit, am dat examenul, iar seara m-am întors la numărătoare, pentru că lipsa mea se repercuta asupra tuturor.“

Prigoana
A fost eliberat din nou, dar umbrele trecutului din „frăţie“ erau o pecete imposibil de curăţat. „Mai potoleşte-te, că n-or să te pună primar!“, îi spunea mama sa, că-l vedea mai mult plecat decât acasă. Dar arestările au continuat: în ’45, din ianuarie până în august, apoi iar în ’47, din decembrie până anul următor, în ianuarie. Fără vreo acuzaţie, fără vreo justificare. Nicolae Purcărea începea să înţeleagă neputinţa, oricât de nedrept poate părea asta pentru un adolescent.

„Pe 17 aprilie 1948, au venit din nou acasă, dar fratele meu le-a spus că sunt plecat. Am înţeles că trebuie s-o-ntind. Am început să mă ascund.“ La cunoscuţi, în pădure, în cimitir, în podul casei, în căpiţele de fân, oriunde! Li s-a alăturat partizanilor lui Dumitru Apostol, luptau în munţi, spuneau ei, deşi tot ce făceau era să supravieţuiască, să apuce să vadă şi lumina zilei de mâine. Sperau că vor veni americanii, că vor fi învinşi comuniştii, sperau că vor fi liberi, şi, cu cât se împuţinau, cu atât sperau mai tare.

Era început de aprilie, 1949, iar partizanii coborau la biserica din Cărpiniş (judeţul Maramureş). Au sprijinit armele de peretele din lemn al bisericii, s-au apropiat cu vrednicie şi s-au împărtăşit. Era Duminica Mare şi primiseră din sat ouă încondeiate şi cozonac. Soarele de vară l-a tras pe Nicolae Purcărea înapoi, în Şcheii Braşovului, la familia sa. La înapoiere, însă, a fost găsit de securişti şi încătuşat. Direcţia: Închisoarea din Piteşti, via Craiova.


„Atât mă bătuseră, că înnebunisem“

„Două lucruri sunt îngrozitoare: bătaia la tălpi şi bătaia la testicule. Îngrozitoare! Îţi răspund în creştetul capului. Şi, după ce te bat, dacă leşini, iau o căldare de apă, te stropesc ca să-ţi revii şi continuă... Apoi, te trimit la tinetă şi acolo, lângă hârdăul cu necesităţi, zvârle o cârpă udă pe care te pun să alergi. E ca şi când ai călca pe sticlă. Din cauza bătăii, hainele sunt lipite de tine, eşti amorţit şi te pun să stai «în poziţie». Adică să stai pe marginea patului, cu mâinile pe picioare, să priveşti în jos, să nu mişti, să nu te uiţi în stânga şi-n dreapta. Ce diabolică născocire!“, povesteşte Nicolae Purcărea, iar aceasta este definiţia absolută a infernului, aşa arată lumea fără Dumnezeu.

Oameni şi neoameni
Arhitecţii „reeducării prin tortură“ planificau, în reprize violente, prăbuşirea omului, paralizia oricărui gând, a oricărei iniţiative, distrugerea completă a universului, dezumanizarea. Care erau limitele umilinţei şi ale bestialităţii? Nu erau limite. „Problema cea mai mare era că trebuia, din victimă, să devii călău. Asta m-a înnebunit. Nu puteam să lovesc pe cineva, nu puteam. Am înţeles că, din cauza bătăii, a fricii, se petrecea un fenomen în tine. Nu mai erai tu.“ Deţinuţii erau împărţiţi în două categorii: „bandiţi“ şi „reeducaţi“. „Oameni şi neoameni“, spune Nicolae Purcărea.

„Trebuia să-ţi faci «demascarea». Să te lepezi de tot «putregaiul». E un fenomen pe care nici azi
nu-l poţi dezlega. Te-au demonizat. Toate elementele rele ale existenţei au apărut acolo. Paharul l-am băut până la fund!“, dar Nicolae Purcărea a rămas în picioare în faţa dezlănţuirii haotice a omului scăpat de sub controlul raţiunii. „N-am fost transformaţi în îngeri prin moarte, dar nici în demoni, prin cădere.“

„Şi tu o să ajungi ca mine“, îi spuneau reeducaţii, iar Nicolae Purcărea îi privea în ochi şi nu vedea nimic. I-a iertat. Pe toţi. „Dar urma a rămas. De-asta nu pot să scap. Nu pot să uit. E lucru greu. Baţi cuiul în lemn, îl scoţi afară, dar urma rămâne.“

Credinţa l-a ajutat pe Nicolae Purcărea să supravieţuiască Infernului, să-şi ţină inima curată şi să nu privească înapoi cu mânie. A rezistat cu rugăciunea ascunsă şi cu nădejdea că Binele poate învinge Răul, deşi, la un moment dat, spune, a înnebunit. „Am fost o excepţie, în sensul că m-au băgat cu capul în hârdăul cu murdărie până eram gata să mă sufoc. Când m-au scos, m-am scuturat şi i-am stropit. Iar m-au bătut. Atunci am simţit că se rupe ceva în mine. A fost momentul când n-am mai ştiut de mine. Adică înnebunisem puţin. Atât mă bătuseră că înnebunisem.“

Când te măsura Ţurcanu cu privirea, îngheţai
Protagonistul reeducării era torţionarul Eugen Ţurcanu, el însuşi deţinut politic. Pentru a se reabilita în ochii securiştilor, Ţurcanu şi-a vândut sufletul. „Era Satana. Avea o ură nemaipomenită, viscerală, care i se citea şi în ochi. Când te măsura de sus până jos, îngheţai. Era fălcos, foarte atletic, voinic. Purta o şubă ciobănească pe care-o luase de la miliţieni. Noi – ca vai de noi!“, îşi aminteşte Nicolae Purcărea.


Primul dialog cu soţia a fost în cod Morse

În vara anului 1951, Nicolae Purcărea a fost eliberat din închisoarea Piteşti, dar nu pentru a merge acasă, căci supliciul era departe de a se fi terminat. „Într-o zi, vine colonelul Ludovic Czeller, de la Interne, şi spune că deţinuţii care au sub 10 ani de puşcărie trebuie să-şi facă bagajele. Merg la Canal. Nu ştiam ce înseamnă asta, dar am răsuflat uşurat. Scăpasem de Ţurcanu.“

Purcărea a fost repartizat în brigăzile „13-14“ şi, timp de o lună, trebuia să culeagă zarzavaturi. „Ce-i cu arătările astea?“, se minuna comandantul. „Slăbănogii de la Capernaum“ erau numiţi cei care făcuseră Piteştiul, că erau prăpădiţi de-i sufla vântul. Nicolae Purcărea avea 35 de kilograme. A fost trimis apoi „La Mustaţă“, şantierul unde se spărgea piatră, apoi a trecut „la decopertat“, adică la săpatul propriu-zis al Canalului.

Periplul carcerei
„Într-o zi, mi s-a spus: «Ia-ţi bagajele!». M-au dat jos la Piteşti. Am îngheţat. 10 zile, cât am stat acolo, am aşteptat să vină Ţurcanu şi să mă ia la bătaie.“ Periplul închisorilor a continuat: Craiova, Piteşti, Jilava, Gherla. Dar Nicolae Purcărea a rezistat. A rezistat foametei, a rezistat frigului şi, nici el nu ştie cum, a învins TBC-ul care-l apropiase de cea mai fină linie ce desparte viaţa de moarte. În 1956, a fost eliberat. Prima zi de libertate? „Anost“, pentru că a trecut la semnat hârtii. „Am trăit în permanenţă cu frică, pentru că Securitatea n-a renunţat la teroare. Îţi aduceau aminte că nu eşti stăpânul tău.“ Dar nu înapoi, acasă, s-a dus Purcărea, căci orice libertate oferită de comunişti are limite. A fost trimis în comuna Lăteşti, în Bărăgan, cu domiciliu obligatoriu (D.O.), acolo unde ciulinii se rostogolesc exact cum îi descrie Panait Istrati şi unde suflarea crivăţului e amarnică şi rece.

Arestat preventiv
Totuşi, în aprilie 1956, într-un vagon-dubă cu direcţia Bărăgan, Purcărea a avut, poate, cea mai frumoasă întâlnire cu o persoană pe care n-a văzut-o. În tabla despărţitoare a dubei, în cod Morse, s-a auzit această propoziţie: „Sunt Gica Fuică, m-am eliberat de la Oradea şi merg în D.O. în Bărăgan“. „Sunt Nae Purcărea, vin de la Gherla şi nu ştiu unde mă duc.“ În 1957, Gica Fuică şi Nicolae Purcărea s-au căsătorit.

Dar nici în Lăteşti nu şi-a găsit liniştea Purcărea. În 1958, pe fondul revoluţiei din Ungaria, excesul de zel al autorităţilor comuniste l-a mai trimis o dată în închisoare. Aşa, preventiv, să nu fie vreo revoluţie şi în Bărăgan. Au urmat încă 6 ani de temniţă la Aiud, teribilul Aiud care i-a luat pe Radu Gyr şi pe Arsenie Papacioc. S-a eliberat în 1964, cu decretul de graţiere a deţinuţilor politic. Astăzi, când aude despre „rezistenţa prin cultură“, vorbeşte de Gyr, de Petre Ţuţea, de colegii lui de la Aiud. „Ţuţea? Era o enciclopedie ambulantă! Era destul să-l sâcâi puţin dimineaţa, că nu-i tăcea gura deloc până seara! Ce mai vorbea! Şi cum vorbea, că parcă se umplea sufletul cu înţelepciune“ – aşa-l descrie Purcărea de pe Socratele Aiudului.

„M-am prăbuşit“
„Ar trebui să explice cineva cum a reuşit Radu Gyr să creeze baladele fără creion, fără nimic, să explice cum le-a scris pe toate pe tavan! Păi, noi, dimineaţa, abia aşteptam să vorbim «la ţeavă», să auzim tot ce-a mai creat. Şi scriam pe săpun, pe talpa pantofului, pe ce aveam la îndemână! Scriam şi ne mai alinam sufletele.“ Acestea erau mângâierile: arpacaşul din gamela metalică, zeama aceea care-i ţinea pe pământ, poeziile şi rugăciunea. „Cine-a avut norocul să stea în celulă c-un preot s-a desăvârşit“, căci acela L-a înţeles pe Dumnezeu.

În închisoare, a suportat tot în tăcere. Tot: anchete, bătaie, foamete, frig, insulte şi iar bătaie. Un singur moment însă a simţit că nu mai are echilibru şi că, oricum, nu mai are rost. Şi în acel moment n-a mai avut răspuns la întrebarea „De ce?“. „Când a murit mama, m-am prăbuşit. Numai la asta nu m-aşteptam. N-am mai puttut.“

Dar nici aceasta n-a fost ultima cădere. În libertate, moartea soţiei sale l-a îngenunchiat din nou. Iar vulturii au început să-i dea din nou târcoale, că aşa fac vulturii cu cei sleiţi de puteri. „Peste câteva luni, a venit un securist să mă întrebe cine-a fost la înmormântarea soţiei. Ce s-a discutat? Ce-am pus la cale? «Domnule, dumneavoastră aţi avut pe cineva mort în familie?» «Cine-a venit?», insista. Atunci m-am enervat: «Dar ce? Există înmormântare, nuntă, naştere fără dumneavoastră?» S-a supărat rău colonelul Dogaru! Toată ziua mi-a făcut percheziţie. La puţin timp, i-a murit şi lui soţia şi lui.“

Din 1964, Nicolae Purcărea şi-a găsit alinarea în artă. Aşa a umplut golul celor 16 ani de carceră. „A fost un triumf al vieţii, căci într-o etapă a tenebrelor am putut vorbi despre spirit, despre sensibilitatea sufletească românească transpusă în lemnul cioplit.“ A rezistat prin sculptură, iar astăzi trăieşte printre minunile create în acei ani.

"Nu mi-e frică decât de Dumnezeu“
Astăzi, a învins sentimentul spaimei, căci Nicolae Purcărea e un învingător. „Nu mi-e frică decât de Dumnezeu, de păcat şi de momentul când forţele fizice mă vor scoate din luptă.“ Nicolae Purcărea a fost numit „mărturisitorul“, căci naturaleţea cu care vorbeşte despre toate durerile sale e unică. Acesta este testamentul său, această pagină terifiantă din memoria unui întreg popor. Nicolae Purcărea n-a rămas învrăjbit, căci ştie că umanitatea poate triumfa în faţa barbariei, că niciun lanţ n-are zalele prea rezistente.

Dar e amărât. Se uită în jur şi se căinează că România sa nu mai e demnă precum era în carcerele din Piteşti. Râde de amar, asta face. Râde când îl compară pe Crin Antonescu cu Ionel Brătianu, râde şi de cei care se leagă singuri în lanţuri ca să-şi păstreze privilegiile de la „tătucii“ lor , râde, mai ales, când aude de deţinuţi politic în România, deţinuţi publicişti şi bloggeri din puşcărie. Râde aşa, ca să nu-i îngheţe sângele în viene de furie. „Unde vă este ruşinea?“, i-ar întreba pe toţi corifeii. „Întoarceţi-vă la străbunii voştri, la izvoare, că numai acolo mai găsiţi bunul-simţ şi omenia“, le-ar spune, dar cu cine să vorbească?

 

Lăteşti, 1957. Cu domnul Praporgescu (stânga) şi soţia sa, Linica (văduva Căpitanului)

Imagini din aceeasi galerie
  • Lăteşti, 1957. Cu domnul Praporgescu (stânga) şi soţia sa, Linica (văduva Căpitanului)
  • 1957. Casa din Lăteşti
  • Lăteşti, 1957. Eugenia şi Nicolae Purcărea
  • 1956. După eliberararea de la Gherla
  • 1957. Cu fratele (stânga) şi tatăl său, imediat după eliberarea de la Gherla
  • Bilet de eliberare din închisoarea Gherla
  • 1946. Studentul Nicolae Purcărea
  • 1941. Elev la liceu, în Braşov
  • 1946. Student la Academia Comercială din Braşov
  • iulie 1944. Soldat în slujba ţării
  • Biletul de eliberare din închisoarea Aiud
Distribuie imaginea