Dar cum viaţa n-a curs ca în vise, ci pe făgaşul ei real, ne-am ales pentru mulţi ani mai mult cu inflaţie, cu şomaj şi cu scăderea nivelului de trai.

*

Treptat, Speranţa a tot pierdut din vigoare. Fiindcă mersul lucrurilor în economie, în anii ’90, n-a fost de natură să-i confirme populaţiei Marea Speranţă. Chiar dacă, timp de mai puţin de un an, de la 1 ianuarie la 31 octombrie 1990, populaţia a avut iluzia unui început de bunăstare. De la 1 noiembrie 1990 însă, în condiţiile trecerii la liberalizarea preţurilor fără alte reforme, viaţa s-a scumpit continuu. Gospodăriile au primit tot mai mulţi bani, din salarii şi din pensii, dar cu ei n-au putut să cumpere mai multe mărfuri. Dimpotrivă, au cumpărat mai puţine. Inflaţia ridicase o barieră în calea consumului. Sondajele arătau că populaţia se temea de creşterea preţurilor mai mult decât de şomaj.

          Nici politicienii, nici populaţia nu înţelegeau însă că inflaţia creşte mai ales atunci când se împuţinează oferta de bunuri fizice şi de servicii. Nu era un paradox. Dacă pe piaţă ar fi fost mai multe bunuri fizice, mai multe servicii, mai multă muncă performantă, în ţară ar fi fost mai puţină inflaţie. Dar oferta era sub nivelul cererii de consum. Era, deci, inflaţionistă.

          Lovită de inflaţie, populaţia a dat uitării cozile de la magazinele alimentare, frigul din case, duminicile lucrătoare, salariile amputate de dinainte de decembrie ’89. Răul de-atunci era doar o amintire, tot mai mult estompată. Răul din anii ’90 era istorie trăită. An de an, începând din noiembrie 1990, banii consumatorilor au fost aspiraţi de inflaţie. Preţurile în creştere au avut rolul de a restabili echilibrul între cererea mare şi oferta modestă. Pentru un timp. Apoi totul a fost luat de la capăt: alţi bani fără muncă, o cerere mai mare, în raport cu aceeaşi ofertă restrânsă, ducând la o inflaţie şi mai mare. Şi astfel, cu exces de bani neacoperiţi cu muncă performantă, cu explozii inflaţioniste, dar fără produse competitive, care să fie căutate pe piaţa internă şi la export, cu “vânzări”  cu plata amânată la nesfârşit, ce întreţineau iluzia că întreprinderile în cauză… au piaţă, cu blocajul financiar, Marea Speranţă a cedat locul Marii Descurajări.

*

Cum s-a ajuns aici? Fără îndoială, cauzele trebuiau căutate cu decenii în urmă. Înainte de 22 decembrie ’89, întreprinderile româneşti aveau cuvinte multe în titulatură şi bani puţini în conturi. Multe dintre aceste întreprinderi nu aduceau profit, ci produceau pierderi. Ele sufereau presiunea unui sistem hipercentralizat, dominat de egalitarism şi de absenţa oricărei concurenţe. La 1 ianuarie 1990, când s-a tras  linie, politica economică a cunoscut schimbări importante. Planificarea s-a prăbuşit. Se vorbea deja despre economia de piaţă, despre credite în loc de subvenţii, despre contracte în loc de relaţii centralizate. Chiar despre promovarea stimulentelor materiale în locul celor exclusiv morale. Lucrurile s-au mişcat însă încet, mult prea încet. În primul rând din cauza lipsei de dorinţă de a pune bazele unei adevărate concurenţe. Se adăuga şi promovarea unor facilităţi pentru salvarea întreprinderilor nerentabile. Au predominat vechile reflexe, care nu le-au oferit muncitorilor şi managerilor niciun fel de motivaţii.

S-au făcut, atunci, multe erori. Unele din obişnuinţa de a sfida legităţile economice, formată în timpul planificării centralizate. Altele, din neînţelegerea mecanismelor economiei de piaţă, firească în acei ani de început de nouă istorie. Iar cele mai multe, fie din graba de a schimba lucrurile mai repede decât era posibil, fie din încetinirea schimbărilor de teama complicaţiilor sociale. Când au apărut primele tendinţe de liberalizare economică, imediat au explodat consumurile… fără să fi fost asigurată baza consumului: oferta de bunuri şi servicii, plus veniturile, plus un raport normal între pofta de consum şi pofta de muncă performantă. Pentru că liberalizarea consumului n-a fost secondată de liberalizări ale preţurilor şi ale dobânzilor. Şi astfel, ne-am trezit în 1990 cu adevărate recorduri istorice la consumul de pâine, de carne, de preparate  din carne, unt, lactate. Şi cum producţia internă nu reuşea să asigure o ofertă cât de cât apropiată de nivelul cererii, s-a recurs la importuri. Aşa am început să consumăm fără să producem.

*

Acum ştim că una dintre greşelile fundamentale, de după decembrie ’89, a fost liberalizarea consumului înaintea liberalizării producţiei şi a liberalizării preţurilor. Pentru că speranţa a fost, atunci, exagerată. Speranţa că într-un an, cel mult în doi, economia românească va ieşi din criză. N-a ieşit. Dimpotrivă, mai rău s-a înfundat.

          Iraţionalitatea a devenit evidentă mai ales după desfiinţarea... raţiilor. Mulţi nu-şi mai amintesc sau habar n-au că în anii 1980 au fost introduse cartele la o serie de bunuri alimentare. Aşa că, în condiţiile liberalizării vânzării alimentelor, ne-am trezit că decalajul dramatic între puterea noastră de cumpărare şi posibilităţile industriei româneşti de a acoperi piaţa cu bunuri de consum s-a accentuat. Iar autonomia acordată întreprinderilor mai mult i-a speriat pe directori şi pe salariaţi. Se protesta că „guvernul îşi ia mâinile de pe întreprinderi”.

          Bunăstarea aşteptată întârzia. Totuşi, erau date  asigurări că redresarea nu este prea departe. Numai că erau aduse argumente de ordin cantitativ: producţii industriale, producţii agricole, acumulări pentru investiţii. Eram însă departe de surplusul de competitivitate de care economia avea nevoie. România a exportat mărfuri şi servicii cu mult sub valoarea importurilor. Puţini s-au întrebat: diferenţa cine o acoperă?

          Forţarea trecerii la adevărul preţurilor, al cursurilor acţiunilor şi banilor, al dobânzilor a însemnat un mare pas înainte. Din nefericire însă, cu efecte minime în economia reală. Pentru că abia mult mai târziu s-a trecut şi la o puternică impulsionare a investiţiilor. Şi s-a făcut prea puţin pentru a se trece la adevărul costurilor.

          Acum, după 25 de ani, e mai mult decât necesar să privim înapoi. Şi să înţelegem cum a fost începutul. Ca să vedem mai bine înainte.