Un destin bine croit: Neagu Djuvara

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Inquam
FOTO Inquam

Povestea vieţii lui Neagu Djuvara are verva sălbatică a unui peisaj luxuriant. Nu e suficient să spui că a trecut prin multe. A trecut prin tot.

Război şi Universitate, aventură şi savantlîc, exil şi repatriere, Europa şi Africa, diplomaţie, filosofia istoriei, spionaj, jurnalistică, Sorbona, Niamey şi Bucureşti, boierie şi sărăcie, profesorat, politică, explozie creatoare după vîrsta de 80 de ani, anonimat şi glorie, acţiune, contemplativitate, radicalitate, cordialitate, hazard.  

Recunoaşte singur că a fost mereu însoţit, în momentele decisive, de un „noroc” salutar. A prins ultimul tren spre Helsinki după marea revoluţie rusească din octombrie şi a fost trimis la Stockholm pe 23 august 1944, anume, parcă, pentru a supravieţui tăvălugului bolşevic. Avea încă, la vîrsta tîrzie, mari proiecte, spera să-şi afle sfîrşitul pe un vapor, era ubicuu, tonic, şarmant, distins, fără fasoane, bucuros de glumă şi de tacla. De cîte ori îl vădeam, mă contaminam de buna lui dispoziţie, savuram bunele lui maniere şi admiram curajul opiniilor sale, adeseori în afara convenţiilor curente.

Recunosc: văd în Neagu Djuvara modelul unei lumi ireversibil dispărute, lumea României interbelice cu bunele şi relele ei, dar cu vigurosul ei potenţial de evoluţie, retezat scurt de ocupaţia sovietică. Ştiu că e naiv să idealizăm lumea aceea. Dar, pe de altă parte, ce altă lume avem de idealizat? Unde altundeva să căutăm reperele unei ţări care vrea să se alcătuiască firesc, după infinite şi epuizante „tranziţii”? Ce altă „continuitate” ne putem dori dincolo de aceea, încropită frugal, în mica nişă dintre 1866 şi 1944? Şi cum să trec cu vederea faptul că toţi cei care mi-au marcat hotărîtor anii de formaţie, de la Constantin Noica la Nicu Steinhardt şi Alexandru Paleologu veneau din acel „altădată” pe care îl întruchipează şi Neagu Djuvara?

Nu vreau să glosez pe marginea ascendenţei aristocratice a omului. Am cunoscut şi boieri destrămaţi, din care nu rămăsese decît ambalajul. Dar pot invoca o sumedenie de motive pentru care „boieria” lui Neagu Djuvara îmi impunea. Mai întîi, eleganţa sa. Modul îngrijit de a se îmbrăca, de a se purta şi de a vorbi. Toate, cu firescul nobleţii înăscute, fără afectare, fără ornamentică de paradă. Şalul de la gît, batista din buzunarul de la piept, curtoazia faţă de semeni, arta conversaţiei, gestul discret, respectul pentru o anumită coerenţă ”formală”, pentru reguli conviviale, pentru afabilitatea polemicii – sînt semnele unei „rînduieli” care nu mai are trecere în ambianţa contemporană. În ce mă priveşte, prefer, oricînd, un domn „nicely old fashioned”, interlocutorului frust, dezinhibat, adept al unui zgomotos şi factice ”relativism” stilistic. Aş fi încîntat ca silueta publică, ”desenul” social pe care îl propune, prin simpla sa prezenţă, Neagu Djuvara, să capete prestigiu nu de uniformă, dar de etalon.

Neagu Djuvara a murit FOTO Eduard Enea

O altă încîntătoare însuşire a dlui Djuvara era şi sportivitatea: modul său de a-şi asuma natura şi biografia proprie. Fără lamentaţii, fără recriminări amare, fără utopii contra-factuale. Există, în desfăşurarea traseului său existenţial, un soi de voioşie virilă, care îl determina să primească destins imprevizibilul împrejurărilor, corvoada fiecărei zile, şansa şi neşansa, provocările fiecărui viraj al sorţii. 

„Boierească” era şi capacitatea lui Neagu Djuvara de a se mişca plin de graţie pe graniţa subţire dintre cuviinţă şi inavuabil. Pasajele „deşucheate” ale memorialisticii sale, la egală distanţă de pudibonderie şi trivialitate, sînt expresia calmului superior al unui om autentic, al unui istoric care nu e dispus să măsluiască în vreun fel realitatea, al unei înţelepciuni care ştie să absoarbă, surîzînd cu ecvanimitate, nu doar sublimităţile vieţii, ci şi promiscuităţile ei. Neagu Djuvara ştia să fie politicos şi cu derizoriul şi cu ridicolul şi cu bufoneria.

Trebuie spus şi că scrierile pe care Neagu Djuvara le-a publicat, în ultimii ani, la editura Humanitas, au jucat şi joacă, dincolo de valoarea lor intrinsecă, un rol esenţial în reconstrucţia normalităţii intelectuale româneşti. După decenii întregi în care istoria a trebuit să se strecoare, ca disciplină, printre nenumărate clişee ideologice, să navigheze printre adevăruri camuflate, desfigurate sau ocolite, să accepte o îndelungată „asceză”, care risca să producă standardizarea ireparabilă a discursului istoric, Neagu Djuvara a readus la rampă istoria vie, istoria ca istorisire, istoria colocvială, prietenoasă, seducătoare, liberă de „ştaif” catedratic, şi de „exigenţe” conjuncturale. Lucrările sale au, de aceea, un efect terapeutic, purificator: ele curăţă, fără dureri, plămînii neoxigenaţi ai cititorului autohton şi convertesc „normativitatea” solemnă a istoriei de cabinet în poftă vitală de cunoaştere, în obiect al curiozităţii tinereşti şi al bucuriei.

L-am întîlnit, ultima oară, în secţia de terapie intensivă a spitalului „Victor Babeş”. Era somnolent, dar cu un profil suveran, ca al unui prinţ medieval aşezat pe piatra funerară a propriului mormînt. L-am mîngîiat uşor, a deschis ochii, mi-a spus un cuvînt cald şi generos pe care mi-l spunea adesea cînd ne vedeam, iar la urmă, m-a privit intens şi mi-a spus: ”La revedere!” Ştia, fireşte, că nu se pleacă dintr-o încăpere, fie şi din încăperea vieţii pămînteşti, fără să saluţi politicos. ”La revedere, domnule Djuvara! Să-ţi fie drumul luminat şi darnic, pe măsura minunatului dumitale surîs…”

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite