România şi Grecia, destine în oglindă

Tudor Vladimirescu a făcut front comun cu Alexandru Ipsilanti împotriva Imperiului Otoman

Sunt multe momentele istorice în care destinele poporului grec şi ale poporului român s-au împletit în această lume minunată, dar atât de frământată care este zona geopolitică a Balcanilor.

Existenţa primelor relaţii dintre strămoşii lor şi înaintaşii noştri datează din epoca marii colonizări greceşti, când pe coasta de vest a Pontului Euxin au înflorit o salbă de oraşe greceşti, dintre care Histria, Tomis şi Callatis au fost cele mai cunoscute.

Au urmat apoi stăpânirea romană, cea romano-bizantină, bizantină, în care grecii şi românii s-au circumscris aceluiaşi set de valori culturale.

Stăpânirea otomană, cea mai îndelungată a schimbat însă parcursul celor două popoare. Grecii au suferit cumplit de pe urma ocupaţiei otomane, cu măceluri de genul celui din Rodos, dar, prin elita lor au reuşit să penetreze sistemul de conducere otoman, devenind dragomanii (traducătorii) turcilor.

Rezistenţa românească din Evul Mediu ne-a a dus în poziţia de dependenţă faţă de ei, în schimbul unui tribut.

Totuşi, după domniile lui Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir, sultanul, de teama emancipării Ţărilor Române, a decis să aducă domni din familiile fanariote din Constantinopol, în special pe cele din cartierul Fanar.

Aşa a început, pentru noi, secolul ”fanariot”, una din problemele controversate ale tranziţiei noastre către modernitate. A fost un secol în care cultura greacă s-a răspândit, ba chiar am avut domnitori de talia unui Constantin Mavrocordat, care avea curajul să publice un proiect de constituţie într-una din celebrele publicaţii franceze ale timpului. Evident, nu pot fi trecute cu vederea şi abuzurile, venalitatea, corupţia unor domnitori precum Hangerli, Caragea, atât de des prezentate de istoriografia comunistă în sensul prezentării luptei românilor contra asupririi.

Totuşi, în preajma anului 1821, când în mai multe colţuri ale lumii, din America de Sud, până în Europa, revoluţia încerca să aducă eliberarea.

Românii şi grecii au făcut un front comun, Tudor Vladimirescu, un erou al războaielor ruso-turce şi Alexandru Ipsilanti, fiu de domnitor fanariot, ales efor general al Eteriei, societate secretă greacă înfiinţată la Odessa, cu sprijinul lui Capodistrias, sfetnic al ţarului Rusiei, încercând un război comun.

Ambii au făcut greşeli, Rusia i-a dezavuat şi ambele revoluţii au eşuat. Dacă în Principate s-a revenit la domni pământeni, Grecia a continuat lupta şi, cu sprijin extern, şi-a câştigat independenţa, în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

România a mai trebuit să lupte încă o jumătate de secol pentru acest deziderat.

Grecii şi românii au menţinut bunele relaţii. Este suficient să amintim impresia deosebită pe care Evanghelie Zappa, unul din grecii stabiliţi aici o avea pentru România şi pentru români. De undeva dintr-un conac din Ialomiţa, a pus la cale temerara idee de restaurare a Jocurilor Olimpice cu desti ani înaintea lui Pierre de Coubertin.

Să ne amintim că Regina Maria, supranumită ”soacra Balcanilor” l-a căsătorit pe principele Carol, viitorul rege Carol II cu Principesa Elena a Greciei şi pe fiica sa Elisabeta cu Regele George II al Greciei.

Cele două state, bazate pe această alianţă dinastică, au făcut parte din Înţelegerea Balcanică, din 1934.

Ambele au intrat în cea de-a doua conflagraţie mondială, suportând dur efectele acesteia. Grecia a luptat împotriva ocupaţiei germane, iar România a încercat să iasă dintr-un război în care era aliata Germaniei, mai mult de nevoie, după ce fusese sfârtecată de inamici, doar de bunăvoie.

La finalul războiului, Grecia şi România erau pe masa aliaţilor, ca numai bune de împărţit în ”sfere de influenţă”.

În octombrie 1944, la Moscova, Churchill şi Stalin conveneau, pe un petec de hârtie, ca Grecia, unde era o masivă mişcare comunistă, să rămână în orbita ”Vestului”, iar România, unde comuniştii erau o minoritate, să rămână în ”Est”.

Cei şaptezeci de ani care au trecut de atunci au fost marcaţi profund de această decizie. Grecia, care potrivit multor analize, în perioada interbelică era după România, s-a dezvoltat, iar după câteva episoade de dictatură a aderat la Uniunea Europeană, în 1981.

România, abia după 1990, a pornit pe acest drum, odată cu căderea comunismului.  Grecia a fost un membru NATO deosebit de activ, rachete strategice americane fiind plasate aici.

După 2004, anul integrării noastre în NATO, România a deschis şi ea drumul înfiinţării de baze americane, la Deveselu, la mihail Kogălniceanu, s-a implicat în misiunile NATO în punctele fierbinţi ale planetei.

Totuşi, atitudinea americanilor e una rezervată, după cum, pe Dâmboviţa e tradiţia păguboasă dacă unul ţine cu americanii, celălat e musai să ţină cu ruşii.

Grecii nu dispreţuiesc nici ei mişcările de extremă stânga sau extremă dreapta.

Ca şi în 1939 şi 1944, Rusia lui Putin ameninţă Europa. Dacă în 1938-1939 au dispărut Austria, Cehoslovacia (aplicarea politicii naziste de ”lebensraum” -spaţiu vital) şi Polonia (”conlucrarea” sovieto-germană), acum se lucrează la dezmembrarea Ucrainei, posibil a Republicii Moldova, sub ochii binevoitori ai coanei Europa care nu vrea să îngheţe de frig la iarnă şi ai Unchiului Sam ce vrea resurse pe cale paşnică, acţiuni care vin să completeze scenariul divizării Ceholosvaciei, spulberării Iugoslaviei, în anii imediaţi sfârşitului Războiului Rece.

Astăzi, ca şi în trecut bătălia se poartă pe resurse. Dacă la noi, gazele de şist de la Pungeşti şi aurul Roşiei Montane sunt disputate geopolitic între marionetele cu chipul Unchiului Sam sau ale Matrioşkăi, la greci, rezervele din Mesoghio par să fie în aria de interes a Occidentului.

Totuşi, dacă aruncăm o privire la necesitatea de agenţi de relaţii cu clienţii care să cunoască limba rusă, la greci, limba lui Dostoievski este la egalitate cu limba lui Shakespeare.  Fără a fi ”fan” al limbii ruse, o spun şi eu ca unul care constat că în România limbile vecinilor de graniţă, dar şi ale celor ”geopolitici” nu au nici cea mai mică atenţie din partea diriguitorilor educaţiei, că limba rusă începe să aibă căutare pe site-urile angajatorilor.

Aşadar ce se va întâmpla? Vom asista la un destin asemănător al celor două state, aşa cum s-a întâmplat în 1944? Să fie lipsa de vigoare a declaraţiilor americane faţă de securitatea naţională a României un semn că sunt dispuşi să ne lase din nou de partea cealaltă? Că văd că pe la Deveselu scutul antirachetă e mai mult subiect de bancuri decât de discuţii geopolitice.

În retorica acelor ”chibiţi de ocazie” prin berăriile patriei, se spune ”ne apără NATO”. Deschideţi orice manual de gepolitică şi veţi vedea că NATO intervine cam în 30 de zile de la atacarea unui stat membru al său. Până atunci, ne apărăm cu ce putem. Văd că ai noştri, pentru a ne pregăti armata mai bine vor să facă paradele dimineaţa pe răcoare, să nu avem pierderi strategice numărate în soldaţi leşinaţi de căldură. Cu aşa armată, fraţilor, eu unul cred că o să ajungem să fredonăm ”Suflecată pân la brâu”, pe ritmuri de balalaică şi ”Katiuşa”.