Români din umbră. Leonid Dimov, poetul urmărit de Securitate pentru „manifestări duşmănoase”

Români din umbră. Leonid Dimov, poetul urmărit de Securitate pentru „manifestări duşmănoase”

Poetul Leonid Dimov, la Bucureşti, după 1980                                                                                  FOTOGRAFII: „Leonid Dimov. Un oniric în Turnul Babel“, semnat de Luminiţa Corneanu

Considerat de Mircea Cărtărescu şi Emil Brumaru maestrul lor, poetul Leonid Dimov a dus o viaţă plină de complexe şi de însingurare, în timpul căreia nu i-a fost recunoscută adevărata valoare a operei poetice. Adevarul.ro continuă seria "Români din umbră" cu prezentarea vieţii poetului care a vrut doar „să îşi vadă de literatura sa”- după cum spunea poetul Dumitru Ţepeneag - lucru care, însă, i-a fost îngreunat, mai ales de Securitate.

Ştiri pe aceeaşi temă

Leonid Dimov (1926-1987) a fost o personalitate aparte în peisajul literaturii din perioada comunistă, despre care însă se cunoşteau foarte puţine. Mai multe detaii despre viaţa zbuciumată a poetului au fost dezvăluite odată cu publicarea de către Corin Braga a scrisorilor de dragoste dintre poet şi cea care avea să îi devină prima soţie, Lucia Salam, dar şi a studiului de critică şi istorie literară al Luminiţei Corneanu „Leonid Dimov- Un Oniric în Turnul Babel”,  apărute la Editura Polirom, respectiv Cartea Românească. 

Cunoscut mai ales pentru spiritul său de frondă cât şi pentru nonconformismul său, poetul originar din Basarabia a dus o viaţă zbuciumată şi mai ales lipsită de intimitate, din clipa în care Securitatea i-a instalat microfoane în casă. Aflând acest lucru, pentru că ofiţerii aveau să îl informeze, grija lui Dimov a fost legată de literatură, de cum este ea influenţată de această intruziune în spaţiul personal. Despre această grijă aflăm dintr-unul din cele două dosare pe care Securitatea avea să le deschidă pe numele poetului: primul, un dosar penal din 1957, deschis cu ocazia episodului „statuia lui Stalin”, iar cel de-al doilea, un dosar de urmărire informativă, cu o uriaşă muncă de „documentare” din partea ofiţerilor, alcătuit din şase volume, peste 2000 de pagini în total, deschis oficial în data de 2 octombrie 1969.

Pe lângă amestecul Securităţii în viaţa personală, Dimov nu are parte de linişte nici în viaţa amoroasă, idealizând cele două soţii pe care le va avea, care nu vor înţelege refuzul materialităţii pe care Dimov îl va manifesta întreaga sa viaţă.

Persecuţia istorică şi scrisori către tată

Leonid se naşte pe 11 ianuarie 1926, la Ismail, Basarabia. În scrisorile de dragoste adresate Luciei Salam, acesta descrie anii copilăriei şi blestemul istoric care îşi va lăsa amprenta asupra personalităţii sale pentru tot restul vieţii. Parcă anunţând parcursul nefast al vieţii, copilul se naşte slăbit, cu şanse mici de supravieţuire.

„Bunica spune că m‑am născut mort. Adică a trebuit să mă hrănească mult timp cu oxigen, până să‑mi revin în sfârşit, adeverind proverbul : iarba rea nu piere”, scrie poetul într-una din scrisorile adresate Luciei.

Tatăl va fi absent din copilăria lui Leonid, care va locui cu mama sa, Nadejda Dimov, şi cu părinţii acesteia, într-o familie creştin-ortodoxă, fiind săraci din punct de vedere material, dar extrem de bogaţi spiritual: copilul asistă la slujbele religioase alături de bunică, iar bunicul Teodor Dimov îi lecturează seara din marii clasici ruşi, din Dostoievski sau Gogol.

Din când în când, mama sa îl pune să compună scrisori pe care să le înceapă cu formula „dragă tată” şi care sunt trimise în Franţa, pentru ca mai apoi familia să primească bani. Copilul creşte având ferma convingere că tatăl său este francez, idee care îi este spulberată la vârsta de nouă ani, de bunica sa, Mitrodora, care decide să îi spună adevărul, că tatăl său este jidov.

Cuplul Nadejda Dimov- Naum Mordcovici nu avea cum să reziste date fiind condiţiile istorice ale vremii, care îi puneau pe evrei într-o lumină de cotropitori în care aceştia puneau monopol pe comerţ şi meşteşuguri, acaparând chiar şi funcţiile importante în finanţe.

Nadejda Dimov şi Naum Mordcovici, părinţii lui Leonid Dimov

Românii se săturaseră de această pătrundere a evreilor în straturile societăţii, lucru marcat şi de episodul de la Universitatea de Medicină din Cluj, când, pe 5 decembrie 1922, studenţii au împiedicat participarea evreilor la cursuri, lucru ce s-a soldat cu suspendarea activităţii facultăţii timp de aproape o săptămână, reluarea programului continuând şi cu alte incidente antisemite.

Revenind la familia tânărului Leonid, acesta află mai târziu, tot de la bunica sa, despre povestea mariajului dintre părinţii săi. Nadejda Dimov rămăsese însărcinată, iar de ruşine, fugise la Tulcea, de unde se întorsese măritată. În scrisorile sale, tânărul Leonid Dimov povesteşte că bunicii i-ar fi albit părul într-o noapte.

Timpul a şters însă acest episod, iar părinţii au primit-o pe Nadejda înapoi.

Ştergerea originilor: de la Mordcovici la Dimov

În ianuarie 1983, guvernul Goga-Cuza dădea decretul-lege privind revizuirea cetăţeniei române prin care evreii deveneau cetăţeni de categoria a doua. Pentru a-şi ocroti fiul de cursul năvalnic al istoriei, dar şi pentru a spăla totodată, o parte din ruşine, Nadejda îi va intenta, în 1941, un proces lui Naum Mordcovici. În urma acestuia, instanţa va decide că Leonid este fiul natural al Nadejdei şi că îi preia numele de familie al mamei, lucru extrem de necesar în această perioadă.

„ Şi aşa vesel cum eram, m‑am băgat într‑un grup de copii, să mă joc. Nu ştiu însă cum m‑am certat cu ei, că m‑am luat la bătaie.

Şi au găsit pişicherii un mijloc interesant de a mă scoate din luptă : au pus mâna fiecare pe câte o carte şi au început să‑mi care în cap, strigând : Jidove, Jidove ! Eu, (sic !) am rămas năuc. Nu din cauza loviturilor, deoarece la bătăi luam parte în fiecare zi, ci din cauza… dar nu e nevoie să‑ţi mai spun”, îi relatează viitorul poet Luciei Salam.

În scrisori, Leonid Dimov povesteşte că schimbarea numelui s-a petrecut odată cu trecerea la liceu, când, fiind strigat la catalog pe noul său nume, reacţiona târziu, fiind încă buimăcit. 1941 este şi anul de început al pogromurilor, în care evreii încep să simtă prăpastia dintre drepturile lor şi cele ale creştinilor români, şi în care tânărul Leonid este dat afară de la Liceul Sfântul Sava.

Cartea de identitate a lui Leonid Mordcovici

Nadejda Dimov are câştig de cauză datorită unor cunoştiinţe influente, precum Traian Brăileanu, ministru al educaţiei în guvernul Antonescu, care îl înscrie la alt liceu, sau episcopul Galaţilor, Cosma Petrovici.

Datorită unui avocat celebru pe atunci, am putut câştiga procesul şi primi sentinţa prin care se adeverea că eu nu sunt copilul jidovului, ci al nimănui : «din flori», cum se mai spune”, notează Dimov către Lucia.

Uitarea, legionarismul şi comunismul

După ştergerea, pe cale legală, a originii sale, Leonid Dimov decide să îşi uite definitv originile evreieşti şi să se axeze pe cele ale mediului în care este crescut. Astfel, se înscrie în legiune şi Corneliu Zelea Codreanu devine subiectul admiraţiei sale.

„Şi nu odată «Căpitanul», care, în mintea mea de copil, luase proporţii de zeu, m‑a mângâiat cu duioşie pe frunte.  Frumoase vremi acelea, Lucia, şi de care mi‑aduc cu drag aminte : vremile închegării singurului moment de mistică românească, sfărâmat astăzi de vânturi potrivnice”, notează tânărul Leonid.

Totuşi, relaţia dintre Leonid Dimov şi mişcarea legionară se va dovedi una superficială, pornită dintr-un soi de teribilism adolescetin, după cum remarcă şi Luminiţa Corneau în studiul său. Superficialitatea este dovedită odată cu simpatiile pe care le va avea pentru comunism la instaurare. Acesta va intra chiar în PCR, din care va demisiona însă rapid, pe la începutul anilor '50,  pentru ca mai apoi, chiar şi aşa, să fie exclus oficial din partid.

În această perioadă de simpatie pentru comunism, scrie o serie de articole în revista „Studentul român” în care, de pe poziţii comuniste, abordează diverse subiecte. Fragmente din aceste articole vor servi drept probe în favoarea sa în dosarul penal din 1957.

 

„O situaţie socială demnă de invidia oricărui om cinstit”

Gândurile lui Dimov vor fi umbrite constant de originile sale de evreu, încercând să depăşească această condiţie pe care o considera nefastă, însă pe care nu o ura, după cum îi mărturisea Luciei.

„Lucia, trebuie să ştii că sunt cel mai puţin jidov din toţi oamenii din lume. Că n‑am nici virtuţile nici viţiile rasei. Că dacă nu‑i urăsc sau nu‑i dispreţuiesc, asta pentru că nu pot urî sau dispreţui pe nimeni. – Eu însă n‑am trădat pe niciunul”, îi scria Dimov iubitei sale.

Această încercare va fi evidentă odată cu terminarea liceului, când Leonid va frecventa cursurile a cinci facultăţi: litere şi filosofie, biologie, dreptul, teologia şi matematica. Nu a absolvit însă niciuna din aceste facultăţi, pe care le-a încercat pentru a-şi făuri, după cum mărturiseşte chiar el, „în sfârşit o situaţie socială demnă de invidia oricărui om cinstit”.

Cel mai aproape de absolvire a fost la Facultatea de Biologie, domeniu în care avea o mare pasiune.

„Pasiunea vieţii mele a fost să devin biolog, şi nu biolog de laborator, eu doream să devin explorator, să ajung în Amazoane la confluenţa dintre Rio Negro şi Amazon, în oraşul Manaos, un port făcut numai din sticlă în închipuirea mea”, mai povesteşte Dimov în scrisori.

Cele două mari iubiri, Lucia şi Marina

Leonid Dimov a fost căsătorit cu două femei: Lucia Salam şi Ana Marina Pâcă. Deşi le-a iubit sincer, cu ambele a avut parte de probleme, de neînţelegeri, în special din pricina lipsurilor materiale sau a anumitor suspciuni.

Multe dintre detaliile despre personalitatea lui Dimov le aflăm din scrisorile cu Lucia Salam. Povestea de iubire dintre cei doi începe din adolescenţă, de când el avea 17 ani. Cei doi se vor căsători în 1948, când el va avea 22 de ani, şi vor da naştere unei fete, Tatiana, patru ani mai târziu.

Sudarea relaţiei cât şi ruptura ei s-au produs din aceeaşi cauză. Probabil din cauza avântului tinereţii, cei doi nu s-au cunoscut cum trebuia astfel că fiecare era îndrăgostit de ceea ce proiecta el însuşi peste imaginea celuilalt.

Astfel, Dimov crede că este îndrăgostit de o Lucie pură, cu trupul şi sufletul, amândouă albe, de o femeie care, ca şi el, pune accent pe imaterial, pe sentiment. Pe de altă parte, Lucia vrea un Leonid prosper, pragmatic, care se orientează după scopuri bine stablite. Amândoi se înşeală amarnic, motiv pentru care relaţia va fi una plină de zbucium.

Totuşi, din acest zbucium va avea de beneficiat literatura lui Dimov prin cae el va încerca să menţină treaz interesul iubitei prin exploatarea paradoxului în poeziile sale. Lucia nu reprezintă însă şi momentul în care Leonid se apucă de poezie, acesta debutând în revista liceului „Sfântul Sava”.

Căsătoria celor doi va fi una tumultoasă, iar venirea pe lume a fiicei celor doi nu va calma apele, ci dimpotrivă. Astfel, cei doi vor avea discuţii despre lipsurile materiale, căci Dimov lucrează pentru scurte perioade la Agerpres, ca translator, la Editura Tehnică,  la Institutul de Studii Româno-Sovietic sau ca redactor la revista „Arta Plastică”.

Leonid Dimov va avea episoade de gelozie constante pentru ca în cele din urmă, să îşi înşele soţia cu Michi, o colegă de serviciu, soţie de ofiţer de securitate care îi va aranja trimiterea la detaşamentele de muncă ale armatei. Deşi va încerca să repare relaţia, căsătoria se va spulbera după trei ani de la întoarcerea lui Leonid de la detaşament.

Leonid şi Marina Dimov

O perioadă mai stabilă în viaţa poetului va fi cea dată de căsătoria cu Ana Marina Pâcă, fiică de poet, cu care se va căsători în 1958. Prin intermediul acesteia îl va cunoaşte şi pe Dumitru Ţepeneag cu care va închega grupul oniric.

Episodul „statuia lui Stalin”

Între cele două relaţii. Leonid Dimov intră sub atenţia autorităţilor comuniste din cauză că, într-o seară, după ce îşi ia salariul (în perioada în care lucrează la revista „Arta Plastică”), alături de doi prieteni, fraţii Berbecaru, se îmbată şi, aflat în Parcul Herăstrău- pe atunci Parcul Stalin- fredonează cântece legionare şi urinează pe statuia lui Stalin.

În dosarul penal aflat astăzi în Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (P 13540), menţionează Corneanu în cartea sa, povestea aminteşte doar cântecele legionare, menţionându-se că nici acest episod nu este clar dovedit.

„Pe scurt, procesul‑verbal al interogatoriului luat lui Roibu Ion consemnează că Dimov cânta Garda, Căpitanul şi striga „Trăiască legiunea şi Căpitanul Codreanu şi Garda de Fier”, în faţa statuii lui Stalin „făcând plecăciuni şi spunând Dă‑ne, Doamne, Pâine”. Atât Dimov, cât şi fraţii Berbecaru au negat cu hotărâre pe tot parcursul procesului c‑ar fi fost vorba despre cântece legionare”, notează Luminiţa Corneanu în „Leonid Dimov- Un Oniric în Turnul Babel”.

După două luni petrecute la Jilava, Dimov este achitat la începutul lunii decembrie 1957.

 Se pare totuşi că, după cum spun apropiaţii, povestea cu statuia lui Stalin ar fi fost reală şi că ignorarea acesteia, precum şi achitarea, ar fi fost făcute prin intervenţia unei mătuşi pe lângă un general rus, informaţie menţionată de Braga în prefaţa de la volumul care conţine scrisorile lui Dimov.

Revista miracol din sânul comunismului

Deşi acest episode de disturbare a ordinii publice pare că a trecut fără repercusiuni, căci Dimov va publica foarte puţin până în 66, lucru pricinuit de intervenţia Securităţii. În dosarul de urmărire „dedicat” lui Dimov, ofiţerii notează despre legătura dintre activitatea sa literară şi cooperarea sa.

„Dacă cu prilejul contactărilor ce le vom face cu DIMOV LEONID are o atitudine corespunzătoare, considerăm că ar fi util ca lucrările lui să apară mai frecvent şi să se bucure  de o critică mai bună. În acest scop vom cere sprijinul organelor de partid, informatorilor noştri şi legăturilor oficiale”, scrie în nota din volumul I, fila 5, - „Notă cu sarcinile ce urmează să fie rezolvate cu prilejul verificării scriitorului DIMOV LEONID semnalat cu manifestări duşmănoase”, scrie în dosarul lui Dimov, notă redată de Corneanu în studiul său.

 Marina, soţia lui, îi face cunoştiinţă în această perioadă cu Dumitru Ţepeneag, alături de care va pune bazele onirismului estetic, care avea să vină în contrapondere cu realismul socialist.

În '65, Dimov publică un grupaj de poeme, însă fără nicio tentă politică, lipsite de servilism politic, motiv pentru care  rămâne în continuare absent de pe scena publică românească.

Un an mai târziu, datorită lui Miron Radu Paraschivescu, ia naştere suplimentul literar al revistei „Ramuri” din Craiova, „Povestea vorbii”. Aici, Paraschivescu îi publică pe scriitori de avangardă, pe care regimul nu îi înghite, timp de nouă luni, din martie până în noiembrie. Publicarea unei poezii de Dimov în acest supliment marchează prima nuanţare reală a conturului său pe scena literară public, în acest supliment debutând de asemenea şi Virgil Mazilescu sau Vintilă Ivănceanu.

                                                                                Radu Miron Paraschivescu     FOTO: Wikipedia

Bineînţeles că autorităţile s-au sesizat la această „anomalie” literară, îndepărtându-l pe Miron Radu Paraschivescu de la conducerea suplimentului de revistă şi deschizându-i mapă de lucru lui Dimov.

În 1966, are loc, de asemenea, şi  debutul editorial al lui Dimov, cu volumul „Versuri”, apărut în primul rând datorită soţiei Marina care îi avertizase pe prietenii poetului de dorinţa acestuia de a-şi arde poemele.          

Totuşi, anul cel mai fructuos din punct de vedere al activităţii literare, deopotrivă pentru Dimov cât şi pentru grupul oniricilor, este 1968.

Leonid Dimov publică două volume de poezii: „Şapte poeme” care îi consacră stilul poemelor sale greu de încadrat în gen, lipsite de subiect, cu o logică absurdă, şi „Pe malul Stixului”, dar şi traducerea Istoriei romanului modern de Alberes.  Tot în acest an, prietenul lui Dimov, Ţepeneag începe încercarea de a teoretiza onirismul ca mişcare literară.

Tehnică operativă în casa lui Dimov

La jumătatea anului însă, Securitatea intră din nou pe firul vieţii lui Dimov, instalându-i în casă microfoane, motivarea fiind întâlnirile dese cu Ţepeneag, dar şi faptul că acesta ar lua legătura cu străini.

După intervenţia trupelor sovietice la finalul anului, în Cehoslovacia, personalităţile cu tendinţe democratice, mai ales scriitori deci, încep să îşi facă glasurile auzite, lucru care este deranjant pentru autorităţile comuniste. Va fi chemat la Securitate, la interogatoriu, unde i se va spune că atitudinea sa este necorespunzătoare politicii de partid. Dimov va rămâne calm şi va spune că, exceptând literatura subversivă şi pornografică, au dreptul să scrie orice.

Se pare că tot în această întâlnire, ofiţerii îl anunţă pe poet că are instalate microfoane în casă, arătându-i, după cum este specificat şi în studiul Luminiţei Corneanu, conţinutul întregului său dosar. În acelaşi studiu, este consemnată şi una dintre replicile poetului cu privire la această situaţie.

„Eu înţeleg să-mi bage drăcia în casă, dar să mi-o şi spună că mi-au băgat-o, asta e neomeneşte”, se plânge Dimov.

Totuşi, poetul nu-şi stinge glasul nici chiar lângă urechile, prezente mereu, ale Securităţii. Alături de Ţepeneag, strânge 40 de semnături ale unor membri din Uniunea Scriitorilor pentru convocarea unei şedinţe în care să se alinieze principiilor scriitorilor din Cehoslovacia şi în care să ceară libertăţi similare cu cele ale acestora.

Începând cu 1969, Dimov întâmpină o nouă serie de piedici în activitatea sa: un volum dat spre publicare este retras din tipografie şi apar campanii de presă împotriva onirismului în ziare precum Contemporanul sau România Literară .

Anul 1969  şi lovitura de graţie

Căsătoria cu Marina merge din ce în ce mai prost în această perioadă. Certurile dintre cei doi sunt similare cu cele din prima căsătorie a lui Dimov, cea cu Lucia, lipsurile materiale la care se adaugă acum şi beţiile poetului.

Nu se ştie dacă această instabilitate în căsătorie a fost provocată sau nu de Securitate, sau dacă pur şi simplu cei doi jucau piese de teatru ştiind probabil şi ea, dat fiind că îi era soţie, de faptul că erau ascultaţi.

Totuşi, Dimov nu era într-o stare bună, lucru evident şi din faptul că în acelaşi an, publică în România Literară un articol intitulat Cogito Ergo Sum, în care citează din Ceauşescu.

Din înregistrările făcute de Securitate în casa lui Dimov, redate în studiul Luminiţei Corneanu, se observă că oniricii se simt lezaţi şi trădaţi de această acţiune a lui Dimov, Ţepeneag şi Ivănceanu fiind cei care îl iau la rost.

„Ziceai că tu nu poţi să foloseşti cuvântul «marxism», nu poţi să pronunţi «CEAUŞESCU», ai spus... Cine l‑a mai citat pe CEAUŞESCU în afară de tine dintre onirici ? Dacă voiai să scrii în acest mod trebuia să începi mai de tânăr deoarece acum ai fi avut casă la Şosea”, îi reproşează cei doi în urma publicării articolului din România Literară.

După această perioadă, Dimov are din nou o perioadă fructuoasă în ceea ce priveşte numărul de publicaţii.

Totuşi, atitudinea lui Dimov faţă de autorităţile comuniste este una oscilantă. Deşi mulţumise probabil cu acel articol autorităţile, în 1971, când face, alături de soţia sa, o călătorie în Franţa, va întoarce din nou Securitatea împotriva sa. Acest lucru se va întâmpla din cauză că, pe 13 septembrie 1971, alături de Ţepeneag, acordă un interviu la Europa Liberă.

Întors în ţară, i se interzice să publice.

 Grupul oniric se risipise, Ţepeneag rămăsese în Franţa.

Aceasta este perioada, după cum relatează soţia sa, Marina, în scrierea sa, „Călătorie cu Leonid Dimov”, în care îşi lasă celebra barbă.

„Şi‑a lăsat‑o în semn de protest şi de sihăstrie. Încetul cu încetul a devenit tot mai însingurat, o însingurare şi voită, şi o însingurare asociată cu o vârstă. Avea sentimentul bătrâneţii. Era foarte preocupat de bătrâneţe”, scrie soţia lui Dimov, citată de Corneanu.

Volumul de critică şi istorie literară al Luminiţei Corneanu „Leonid Dimov- Un Oniric în Turnul Babel”

După acest episod, Dimov decide să adopte un comportament care să îl ţină departe de probleme cu Securitatea, scriind numai poezii şi abandonând orice articol de opinie. Acest lucru este apreciat de ofiţerii care îl urmăresc, aceştia solicitând închiderea dosarului, mai ales din cauză că poetul se depărtează de indivizii care i-ar putea crea probleme, cum ar fi Paul Goma al cărui memoriu refuză să îl semneze.

Totuşi, acest lucru nu se întâmplă până în '74 când Dimov este internat în spital, bolnav de ficat. La 17 septembrie 1974, dosarul lui Dimov este închis, însă cu supraveghere. Poetul rămâne în atenţia maiorului Victor Achim, scrisorile sale fiind deschise şi copiate, iar colegii interogaţi în continuare.

După ce îşi va reveni, în 1978, Dimov şi soţia sa vor face o călătorie în Franţa, iar mai apoi, în Olanda, la un festival de poezie din Rotterdam. Pentru că îl rugase pe Achim să îl ajute cu viza pentru soţie, la întoarcerea în ţară, Dimov îi relatează acestuia cum a fost călătoria, însă foarte concis, fără amănunte, lucru care îl intrigă pe maiorul de la Securitate.

Conform unei note informative din '79, se pare că Dimov se distanţase de tot, îngrijindu-se de fiica sa adoptivă, Ileana, ajunsă, în această perioadă, studentă.

Leonid Dimov va fi supravegheat până în penultimul an dinaintea morţii, când urmărirea va înceta pentru că poetul era deja de mulţi ani bolnav de ciroză şi tăiase orice legătură cu persoanele care ar fi putut reprezenta vreun interes, persoane precum Goma sau Ţepeneag.

La 5 decembrie 1987, poetul Leonid Dimov moare, la vârsta de 61 de ani, în urma unui infarct.

 

citeste totul despre: