Revoluţia care-şi distruge propriii copii: o lecţie mereu actuală

„Revoluţia este precum Saturn, îşi devorează propriii copii!” – cu aceste cuvinte rămase celebre îşi argumenta dreptatea Pierre Victorin Vergniaud în procesul deschis în faţa Tribunalului Revoluţionar din Paris.

Istoria avea să confirme foarte rapid justeţea raţionamentului căci, foarte rapid, pe 31 octombrie 1793, avea să fie ghilotinat alături de mulţi alţii dintre artizanii Revoluţiei Franceze care, într-adevăr, până în final, avea să-şi ucidă toţi marii şi străluciţii săi actori.

Povestea poate fi expediată extrem de rapid şi redusă doar la fraza respectivă, într-adevăr memorabilă şi, în sine, o lecţie pentru înţelegerea meandrelor istoriei. Dar ar fi păcat să o rezumăm doar la atât căci sensul său profund, perfect actual şi pentru momentul actual, arată perfect funcţionarea unui mecanism absolut spectaculos, cel al construirii unui lider în momente excepţionale ale istoriei, apoi epopee încercărilor de supravieţuire ale unui om cult, inteligent şi realmente moderat confruntat cu imperativele unei ridicări sociale de o violenţă extraordinară şi care l-au obligat la decizii extrem de dificile şi la asumarea unor opţiuni care lau costat viaţa, în aplauzele mulţimii însetate întotdeauna de spectacolul sângeros care, pentru scurt timp, ţine loc de justiţie. Căci de aceea, atunci (ca şi de atâtea ori după aceea) s-a invocat „justiţia expeditivă în numele poporului suveran”.

Vergniaud este un asemenea personaj. Fiul unui negustor bogat şi furnizor al armatei, pare destinat ocupării unor posturi din ce în ce mai înalte, ascensiune nu neapărat datorată bunăstării familiale, ci inteligenţi care-l face remarcat la Colegiul iezuit, apoi la faimosul colegiu Plessis din Paris, devin avocat de mare succes şi, în 1791, intră în politica mare ca deputat de Gironde în adunarea Legislativă.

Devine, la fel de rapid, mai întâi purtătorul de cuvânt al „facţiunii girondine” din Adunarea Legislativă, se comportă conform celor aşteptate de la orice bun revoluţionar şi patriot, adică se pronunţă pentru confiscarea imediată a averilor tuturor funcţionarilor care emigraseră de frica Revoluţiei şi, desigur, începerea unor procese imediate împotriva ofiţerilor care emigraseră din aceleaşi motive. Dar tot în acest moment începe să se dezvolte şi celaltă dimensiune a acestui politician, imagine perfectă a dualităţilor şi dubiilor tragice din perioada oricărei revoluţii: simţind că Robespierre şi tabăra lui de fanatici ai violenţei ca singură formă de impunere a reformelor şi dreptăţii şi care doreau să amplifice exponenţial climatul de teroare, ia poziţie publică împotriva acestor tendinţe şi, mai ales, a propunerii centrale făcute de Robespierre, adică înfiinţarea Tribunalului Revoluţionar. În mai 1793 îi spune public lui Robespierre ceva extraordinar de frumos, pe cât de frumos, pe atât de inutil şi primejdios: „Se caută impunerea Revoluţiei prin teroare, mi-aş fi dorit s-o putem impune prin dragoste”. Tribunalul Revoluţionar s-a format şi a început să funcţioneze cu o eficienţă mortală şi neegalată vreodată, chiar dacă nefericitul nostru revoluţionar mai spera că „Atunci când justiţia s-a pronunţat, umanitatea ar trebui să mai aibă un cuvânt de spus!”.

Poate aici să fie cheia celui mai straniu episod care a marcat existenţa politică a eroului nostru: încearcă să-l salveze de la moarte pe regele arestat şi detronat, motivaţia folosită de grupul Gironde fiind că nu trebuia să se nască un martir şi, cu jumătate de voce, sugerează că ar trebui să fie cerut un vot popular. Colegii săi parlamentari, aflaţi în majoritate sub influenţa radicalismului lui Robespierre, refuză sugestia  şi votează pedeapsa cu moartea: ironie tragică a sorţii, Vergniaud va fi cel care va citi în şedinţă verdictul de condamnare...Dar Robespierre nu-l va ierta şi va cere condamnarea lui împreună cu grupul pe care l-a acuzat de trădare a adevăratelor idealuri revoluţionare. Evident, înainte să fie el însuşi acuzat exact de acelaşi lucru şi trimis la ghilotină, înspre deliciul maselor populare care dansau de bucurie că scăpaseră în fine de un monstru sângeros.

Vă sună ceva cunoscut? Dacă nu, luaţi-o ca pe o simplă poveste de vară, sâmbătă în concediu.