Procesul Vişinescu. A treia concluzie

Pe lângă faptul că timpul s-a copt, în ciuda unui sfert de veac de amnezie forţată, şi ţinând cont că la mijloc este raportul dintre individ şi sistem, procesul Vişinescu ne mai învaţă ceva: condamnării comunismului trebuie să îi corespundă o bază legală.

Condamnarea strict politică, prin declaraţii, a dictaturii proletariatului este pur şi simplu inutilă, dacă nu îi succede încadrarea penală. Am văzut în ultimii 25 de ani: toate demersurile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, dar şi ale Parlamentului European, s-au finalizat cu texte explicite la nivelul distanţării de totalitarism, dar complet ineficiente în a fundamenta o legislaţie care să permită devoalarea în profunzime a vinovăţiilor concrete. În ciuda evidenţei crimelor comunismului, trebuie să aducem „dovezi”. Criminalii rămân, până atunci, anonimi.

Cu toate acestea, dovezile sunt la fel de evidente. Ar fi suficient să ne uităm peste listele de securişti, magistraţi, comandanţi de penitenciare şi colonii de muncă forţată, membri ai Comitetului Central al PMR/PCR, activişti etc. Pe scurt, osatura sistemului este foarte bine cunoscută, aşa cum se ştiu ceva mai exact traseele prin care ordinul politic se finaliza, la capăt, în crimă. Studierea arhivelor fostei Securităţi, dar şi a PCR-ului, a permis în ultimii ani o radiografie foarte limpede a modului cum a fost desfigurată România de partidul-stat.

Asemeni crimei organizate de azi, suntem aşadar în posesia instrumentelor de a înţelege crima organizată politic a comunismului de ieri. Ce ne împiedică să trecem la nivelul următor, adică la dreptate? Piedicile sunt multiple: de la accesul în etape la adevărul istoric la continuitatea biologică şi ideologică şi de la ocultarea responsabilităţilor la aglomerarea clipei prezente, interesul pentru trecut fiind din ce în ce mai slab. Decisivă rămâne însă absenţa, imediat după 1989, a unei legi a lustraţiei, precum şi a unui cadru legal aplicabil tranziţiei de la dictatură la democraţie.

Procesul Vişinescu ne arată, în fapt, nu atât posibilităţile legale actuale, deloc de ignorat şi care reprezintă achiziţii valoroase, cât limitele statului de drept postcomunist. La noi şi nu numai. Cunoaştem victimele dar nu şi pe călăi. Primii primesc despăgubiri relativ mici în comparaţie cu suferinţele îndurate, pentru ca ceilalţi să aibă pensii mult peste medie, la care se adaugă privilegii şi facilităţi. Iată de ce, procesul comunismului, ratat sau întârziat, rămâne pentru Europa o temă care ilustrează laşitatea, această anti-virtute care face posibil răul oriunde şi oricând.