Obscenitatea memorială: Cui îi este, într-adevăr, frică de condamnarea comunismului?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Reacţiile la legea zisă „antilegionară” (217/2015) aduc în prim planul scenei noastre publice personaje, grupări şi curente dintre cele mai diverse. În ceea ce mă priveşte, am constatat, cu uimire, cât de agresivă, chiar totalitară, poate fi poziţia unora.

Înainte de toate, nu s-a dorit o dezbatere reală nici în perioada de gestaţie a legii, dar nici după aceea. Este foarte grav. Măcar şi pentru simplul fapt că suntem aici în faţa celor mai controversate capitole de istorie recentă românească. Acestea reclamă discernământ şi onestitate, iar nu dirijismul de care am avut deja parte în comunism. În lipsa voinţei de dialog, publicul s-a radicalizat, dând cumva satisfacţie celor care au mizat pe această reacţie dealtfel previzibilă. Iată de ce nu mă feresc să spun că am fost şi mai suntem confruntaţi cu o provocare şi cu un test de maturitate deopotrivă.

Acestei provocări, lipsită de orice subtilitate, unii i-au răspuns visceral, încrâncenat, folosind cuvinte dure, ponegrind şi înjurând pe cei de altă părere. Este cazul mediilor care se declară neolegionare, patrioţilor de toate extracţiile, frustraţilor, dacopaţilor şi conspiraţioniştilor. Pe scurt, cum se vede în majoritatea subsolurilor textelor de pe internet, a fost suficientă o lovitură de baston ca o faună întreagă să se pună în mişcare, să se manifeste. Alţii încearcă să anexeze politic variile nemulţumiri şi să le capitalizeze, cum este cazul Partidului România Unită.

De cealaltă parte, intransigenţa ideologică a luat forme nu mai puţin scandaloase. Concret, am observat nemijlocit cum poţi fi ameninţat, hărţuit, şantajat şi calomniat pentru vina de a fi încercat menţinerea echilibrului. Preopinenţii nici măcar nu au căutat discuţia directă şi nici nu s-au aplecat asupra argumentelor. În cel mai stalinist mod, dogmatismul a prevalat, ura de clasă fiind aici întregită de contestarea dreptului fundamental la opinie. Fenomenul indică un grad de intoleranţă din care se pot hrăni populiştii de azi, dar şi cei de mâine. Pe scurt, ne jucăm cu focul.

Toate acestea la un loc îmi reconfirmă necesitatea depolitizării abordării istoriografice. În plus, am ajuns să îmi pun iarăşi întrebarea: cui îi este, într-adevăr, frică de condamnarea comunismului? De unde această obstinaţie de a vedea doar o parte a istoriei? De unde cinismul de a umili pe supravieţuitorii unui teribil experiment social? Cui serveşte, în cele din urmă, obscenitatea memorială prin care am ajuns să ne batem între noi cu numărul victimelor şi să ierarhizăm un rău care ne-a lovit pe toţi în egală măsură?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite