Memoria comunismului

În ciuda condamnării exemplare a comunismului, în decembrie 2006, tema stârneşte la noi reacţii vehemente şi contradictorii. De la mediul politic şi economic la cel academic şi eclesial. Dezbaterea este prematură şi tardivă în acelaşi timp.

Asistăm la tentativa de tabuizare a istoriei. Or, prin accesul, fie şi incomplet, la arhivele regimului, întrezărim deja contururile complicităţilor personale şi de grup, legăturile dintre susţinătorii de ieri ai dictaturii şi profitorii de azi ai democraţiei. Efectele sunt pe măsura strategiei. Ascunzând sau relativizând propria contribuţie la sistemul totalitar – indiferent de modalităţile care au dus la aceasta: carierism sau şantaj şi slăbiciune de moment sau contexte greu de gestionat –, cei în cauză comit în plină libertate o eroare gravă. Ei golesc de conţinut şi de aplicabilitate noţiuni precum demnitate, onoare, rezistenţă, corectitudine, suferinţă, martiraj.

Prin ochii unora care nu au putut sau nu au vrut să ţină piept istoriei, judecata trebuind să fie de la caz la caz, trecutul comunist este prezentat ciuntit, pe jumătate sau pe sfert. Este relativizat în dimensiunea lui demonică, curăţat etic, despovărat de responsabilitate, transformat într-un fel de capriciu al naturii, imposibil de strunit de unul singur. O tornadă din care, iată, unii au ieşit întregi, iar alţii nu. Fatalitatea sau lipsa de alternative scuză participarea la un experiment social fără precedent care însă a antrenat mii de conducători ai milioanelor de probanţi. Iraţionalitatea nu poate servi drept alibi pentru toţi cei care s-au folosit cât se poate de raţional, interesat şi sistematic, de mecanismele puterii. Dimpotrivă.

Puşi faţă în faţă, sistemul şi profitorii lui se acuză reciproc. Însăşi continuitatea elitelor puterii, confirmate pervers prin vot popular, oferă dovada peremptorie a existenţei unei raţionalităţi funcţionale în mijlocul delirului totalitar. La rigoare, sistemul ar fi avut în continuare resurse umane pentru supravieţuire, dacă nu ar fi fost supus presiunilor din afară. Refuzând analiza lucidă, de aceea incomodă, actorii scenei publice prezente folosesc calomnia, insinuarea, şantajul, manipularea, intoxicarea. O probă amară că metodele securistice rămân eficace, mereu utilizabile. Otrava turnată cu bună ştiinţă în plamada democraţiei noastre originale.

Unica şansă de a învăţa ceva din istoria recentă şi de a nu compromite comunicarea cu generaţiile viitoare: cultura memoriei. Sfidând orice risc. Nu din sadism, nu dintr-o dorinţă de răzbunare şi cu atât mai puţin din ură. Amintirea înseamnă determinarea de a nu uita, de a nu abandona, de a nu ignora, de a nu batjocori suferinţele proprii sau ale altora. Să ştii ce a fost pentru a afla mai bine cine eşti şi, fapt important, ce poţi deveni. O societate care a dat nu doar colaboraţionişti şi turnători, ci inclusiv eroi ai rezistenţei şi mărturisitori, merită cu siguranţă un viitor mai bun. Acesta este posibil doar dacă nu dăm curs invitaţiei insistente la amnezie. Lustraţia nefiind dorită, să fie îngăduită măcar memoria.