I s-a întâmplat şi celui care a înfiinţat CIA!

În „The Agency. The rise and decline of CIA”, eseu tipărit de John Ranelagh la Cambridge Publishing Ltd în 1987, tradus în România la editura All, zece ani mai tîrziu, în 1997, sub titlul „Agenţia. Ascensiunea şi declinul CIA”, dau peste o întîmplare des invocată de Allen Dulles, vedetă a OSS, mai întâi, director al CIA, mai apoi.

Activa ca agent american în Elveţia primului război mondial. În această ipostază avea numeroase contacte cu fel de fel de persoane din Europa, unele afişând pretenţii de revoluţionari. Într-o zi a primit un mesaj de la un revoluţionar rus, care-i cerea o întâlnire, pentru a-i transmite ceva important. Revoluţionarul se numea Vladimir Ilici Lenin!

Allen Dulles şi-a zis că timpul său e prea preţios pentru a cheltui fie şi o fărâmă din el cu o întâlnire de tip insignifiant. Lenin – s-a descoperit mai târziu – fusese abordat de germani, care i-au propus faimosul târg: Ajutor pentru a ajunge în Rusia şi a face aici o Revoluţie în schimbul păcii cu Germania.

Lui Allen Dulles îi plăcea să povestească despre această prostie incomensurabilă a sa, pentru a arăta colaboratorilor  că nu trebuie să refuze nici un contact, dat fiind că niciodată nu se ştie de unde sare iepurele.

Dacă ar fi acceptat să-l întâlnească  pe Lenin, poate că înţelegerea cu Germania n-ar fi avut loc sau, poate că, americanii ar fi ştiut de ea. Din întreaga tărăşenie eu nu trag concluzia lui Allen Dulles. Eu trag o altă concluzie: Niciodată să nu tratezi cu superioritate Istoria, deoarece oricând ea îţi poate da una peste bot.

Prin 1988, dacă nu mă înşel, aterizat forţat ca director la revista „Teatrul”, am fost într-o seară la o premieră la Nottara. Aici, undeva, în faţă, l-am văzut pe Ion Iliescu, directorul Editurii tehnice. Ştiam cine e Ion Iliescu. Ştiam că fusese la un moment dat cometa PCR, făcând din noapte zi pe bolta României comuniste.

După un reînceput de ascensiune – prim secretar la Iaşi, mai întâi şi Director la Ape, mai apoi - o dată cu venirea lui Gorbaciov în capul Fratelui de la Răsărit, Ion Iliescu fusese trimis la munca de jos,  care era, pentru el, direcţiunea Editurii tehnice.

În seara premierei l-am văzut, înainte de a-şi ocupa locul în primele rânduri, întreţinându-se, surâzător amabil, cu mai mulţi inşi. Ştiindu-i ambiţiile frânte de un Ceauşescu bun cunoscător al psihologiei shakespeariene a celor din jurul său, mi-am zis atunci în sinea mea: — Iată şi steaua căzătoare Ion Iliescu! A sperat că va fi şef al României şi a sfârşit prin a fi director de editură!

Un an mai târziu, Ion Iliescu era noul Stăpân al României. Mă înşelasem, asemenea lui Allen Dulles, în ce priveşte viitorul unui om. Am însă o mîngîiere: Nu numai şeful spionilor americani îl tratase pe Lenin ca pe un amănunt insignifiant, dar şi Tudor Arghezi, marele nostru scriitor.

Sub titlul „Însemnări ruseşti“, Tudor Arghezi adună în „Revista Fundaţiilor Regale“, nr. 8-9, 1 august-1 septembrie 1941, sub genericul dat de subtitlul „Dintr-un caiet din străinătate“, texte risipite prin reviste despre experienţa sa din Elveţia. Aici, el a aflat de un rus, Lenin, zis şi Ulianov. Deşi publicate în 1941, amintirile lui Arghezi sunt credibile când e vorba de nedumerirea stârnită de intenţiile acestui rus singuratic:

„La Zürich, unde am stat patru zile, trăieşte într-o cameră la un etaj înalt un oarecare Ulianov. Mi l-a arătat cu spaimă un rus, într-o băcănie de cartier. «E cel mai ursuz şi cel mai primejdios, spune rusul. Are câţiva aderenţi şi fiecare din ei e un terorist de un superlativ neatins la noi. Îl vezi câtu-i de gălbejit, cu pometele lui văroase. De ani de zile stă singur cuc şi scrie zi şi noapte. Ce scrie! dracul să-l ştie, că nu publică nimic. E un maniac, din specia comunistă. Dacă s-ar întâmpla, prin imposibil, să izbutească ăştia, se duce Rusia!».“

Din câte se vede, Tudor Arghezi dinainte de Revoluţia rusă nu credea în ce zicea Vladimir Ilici Lenin. Nici în 1941, nu pare prea convins.  Se va convinge însă nu peste mult timp, după Lovitura de stat de la 23 august 1944.