SERIAL Generaţia Marii Uniri, episodul 3. Onisifor Ghibu, două uniri şi o condamnare

SERIAL Generaţia Marii Uniri, episodul 3. Onisifor Ghibu, două uniri şi o condamnare

Onisifor Ghibu

Onisifor Ghibu, ardelean refugiat în Basarabia în 1917, a fost un clopot al deşteptării naţionale în acea bucată de ţară încă ruptă din trupul României. A pus umărul la înfăptuirea unirii ei cu România, apoi s-a întors în Transilvania, unde şi-a împlinit misiunea de a-şi vedea poporul reîntregit la 1 decembrie 1918. După ’45, Ghibu a fost arestat şi a trăit restul vieţii ca o persona non grata a ţării pe care el s-a luptat să o clădească.

Ştiri pe aceeaşi temă

A surprinde un scurt portret de viaţă al lui Onisifor Ghibu (1883-1972) e ca şi cum am clasa inexplicabilul în câteva „cuvinte-cheie“. Iată de ce: doctorand al Universităţii din Jena (Germania) în pedagogie, cărturar, autor a sute de cărţi, luptător pentru unitatea românilor, a fost unul dintre participanţii importanţi la realizarea Marii Uniri de la 1918. Până a-şi vedea visul împlinit, Ghibu a fost condamnat la moarte de unguri în Ardealul său natal şi a fost vânat de ruşi în Basarabia. Cei din urmă îl urau pentru energia cu care lupta să dovedească o credinţă pe care acum o vedem mai mult scrisă pe ziduri, aceea că „Barasabia e România“. A pus bazele Partidului Naţional Moldovenesc – care va conduce mişcarea de unire –, a reorganizat învăţământul basarabean cu predare în română şi, pe 27 martie 1918, şi-a văzut visul împlinit. Pe prima pagină a ziarului său, Onisifor Ghibu a aşezat, cu litere mari, o mare victorie: „BASARABIA S-A UNIT CU ŢARA- MAMĂ“. Întors în ţară, a continuat să se implice pentru ţelul comun de unire dorit, iar la 1 decembrie 1918 a fost numit secretar general în Consiliul Dirigent al Transilvaniei. A avut sarcina de a restructura învăţământul românesc din Transilvania, dedicându-şi întreaga perioadă interbelică sferei academice. După instaurarea regimului comunist, însă, s-au prăbuşit, pe rând, şi munca lui, şi imaginea sa. Pentru opoziţiile sale făţişe – le trimitea memorii acide lui Groza şi lui Hruşciov! – a fost arestat, închis de două ori şi alungat din universitate. Până la finalul vieţii, în 1972, a trăit izolat de viaţa publică, scriind corespondenţe şi memorii, deşi i-a fost interzis să publice. O sută de ani mai târziu de la marele eveniment istoric, redăm, în mai mult decât o listă de puncte tari, câteva lecţii fundamentale de curaj şi patriotism, aşa cum reies din viaţa şi faptele lui Onisifor Ghibu, unul dintre acei oameni buni care au făcut România Mare.


În 1916, Onisifor Ghibu părăseşte Bucureştiul aflat sub atmosfera tensionată a războiului. Pleacă cu puţin timp înainte ca oraşul să fie ocupat de armata germană şi se refugiază împreună cu soţia şi cei trei copii ai lor la Iaşi. Oraşul se dovedeşte mai degrabă un punct de trecere. Ghibu privea cu un interes aparte zona alăturată, Basarabia, provincia românească amintindu-i de rudele sale, de Transilvania natală, dar şi Basarabia zăcea sub ocupaţia altui imperiu – cel rus. Necazuri şi acolo. Simţea, totuşi, aşa cum avea să scrie mai târziu în memorii că, în partea aceea de pământ românesc, ar putea contribui la o schimbare mare, care să aducă cel mai mare folos României. Era idealist, dar mai ales vizionar. Aşa că, pe 12 martie 1917, împins de dorinţa sa de unitate şi libertate, care l-a ghidat toată viaţa, trece cu familia în Basarabia şi se stabileşte la Chişinău. Perioada care urmează e înscrisă în paginile de istorie ca una dintre cele mai importante lecţii de curaj şi dăruire: la capătul unui an fără pereche, a oferit poporului său o Românie reîntregită.

„Basarabia, pentru familia mea, nu este o ţară străină, ea ne este oarecum a doua patrie. Cum pe cea dintâi – Transilvania – deocamdată am pierdut-o, intră acum pe primul loc cea de-a doua. Voi merge acolo, deci, ca un fiu al ei, aşa cum i-au fost bunica mea şi celelalte rudenii şi spre a-i cere nu pur şi simplu ocrotire pentru aceste cumplite vremuri de bejenie, ci pentru a-mi relua acolo activitatea naţională pe care nu o mai pot desfăşura în Transilvania...“, scria Onisifor Ghibu în cartea sa „De la Basarabia rusească la Basarabia românească“, despre decizia de a pleca peste Prut.

Şi-a luat doctoratul în pedagogie în Germania

Onisifor Ghibu a avut dintotdeauna o fire de combatant. În copilărie, nevoile numeroase într-o familie de cojocari cu opt copii – el fiind cei de-al optulea fiu – l-au ambiţionat să înveţe carte cu îndârjire, reuşind să ajungă student cu bursă în străinătate, de unde se va întoarce bărbat cu patalama – mai precis, doctorand al Universităţii din Jena (Germania).

1905. Absolvent al Seminarului teologic din Sibiu

Mai întâi, a făcut şcoala primară în satul natal, Sălişte (judeţul Sibiu). Scurtă observaţie aici: localitatea e renumită pentru că, în acest sat la vest de Sibiu, s-au născut cel puţin unsprezece academicieni! Onisifor Ghibu e unul dintre ei. În 1893, Ghibu trece la şcoala romano-catolică din Sibiu. Îl impresionează în special o întâlnire din primele clase, când îl cunoaşte pe Octavian Goga.

„Acea zi de octombrie a anului 1898, în care l-am cunoscut pe Octavian Goga în tovărăşia celor doi mari scriitori, unul maghiar şi altul italian, a reprezentat pentru mine un moment în care mi s-au deschis noi orizonturi“, nota Ghibu în cartea sa „Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut“. Pentru el, Goga nu a înseamnat doar poetul visător, idolul colegilor săi de la acea vreme, ci l-a privit ca pe acel „luptător pentru marile idei ale umanităţii, concentrate asupra propriului său popor, care îndura o soartă grea sub stăpânire străină şi pe care el voia să-l ajute pe toate căile“. La fel ca Goga – care era mai mare ca el cu doi ani – părăseşte liceul de stat din Sibiu după şase clase şi se transferă la cel românesc din Braşov, pentru a-şi termina studiile.

Mai departe, urmează seminarul teologic din Sibiu, întemeiat de Andrei Şaguna, care avea profil dublu – teologic şi pedagogic. Ghibu ţine pasul cu ce era la modă printre intelectualii transilvăneni, astfel că debutează ca publicist şi scrie primele cărţi. O aplecare tot mai mare pentru folosofie şi pedagogie îl provoacă să-şi aprofundeze cunoştinţele ţintind nu doar bibliotecile din oraş, ci universităţile de peste hotare. Aşadar, studiile îl poartă de la Bucureşti la Budapesta, ca student la filosofie şi filologie. Cu ajutorul lui Nicolae Iorga obţine, de la „Liga Culturală“, o bursă pentru Germania la Strasbourg, apoi la Jena. În 1909, îşi ia doctoratul în filosofie, pedagogie şi în istorie universală.

1907-1908. Student la Strasburg

Întors în ţară, numele Onisifor Ghibu va răsuna în rândul pedagogilor ca un exemplu de urmat. Îşi începe activitatea de muncă în învăţământul şcolar primar, fiind inspector pentru şcolile româneşti din Transilvania până în 1914. În aceeaşi perioadă, ocupă catedra de pedagogie la Institutul teologic din Sibiu. Acestor activităţi profesionale li se adăugau şi alte calităţi care-l scoteau în evidenţă: bun istoric şi orator şi un tânăr poliglot – cunoştea la perfecţie germana, franceza, latina, maghiara şi engleza.

Planul său de acţiune pentru Basarabia

În virtutea acestor experienţe, Onisifor Ghibu ajunge antrenat în Basarabia. Istoricii subliniază, în cartea „Onisifor Ghibu, unitatea românească şi chestiunea Basarabiei“, că, în cei doi ani petrecuţi în Capitala Basarabiei, Ghibu se va concentra, în activitatea sa, pe două obiective strâns legate între ele: 1) pe plan politic, îşi va pune toată energia sa, alături de alţi fruntaşi unionişti, pentru organizarea unei mişcări naţionale care să lupte pentru autonomia şi apoi unirea ţinutului cu România şi 2) pe plan educaţional, va fi iniţiatorul unor acţiuni importante de organizare a învăţământului în limba română, inexistent în 1917. Sunt, de fapt, cei doi poli complementari care vor duce la o revoluţie.

1910-1914. Inspector al şcolilor din Transilvania

Politica, mai întâi. Odată ajuns la Chişinău, Ghibu ia contact cu câţiva fruntaşi intelectuali de la redacţia „Cuvântul Moldovenesc“, unde îl cunoştea chiar pe conducătorul publicaţiei – Pantelimon Halippa. După câteva întâlniri lungi, cu dezbateri pe seama situaţiei Basarabiei, cu războiul de dincolo de Prut, grupul de activişti pune la cale un plan de acţiune. Primul pas – înfiinţează Partidul Naţional Moldovenesc. Se strigă autonomia Basarabiei! Se clamează deschiderea de şcoli româneşti în toată Basarabia! Drepturi inerente unei biserici ortodoxe naţionale!

„Un ideal cere muncă şi jertfe până la capăt“

Şi ce mod mai bun de a răspândi mesajul unirii tuturor românilor moldoveni, dacă nu prin ziare? Ghibu înţelegea menirea presei în clipe de răscruce. Milita, în scris, încă de ani buni pentru reîntregirea ţării. Iată, de pildă, cum suna discursul său în 1915: „Ceasul cel mare se apropie. A mai căuta idealul neamului nostru în altă parte ar fi o nebunie. Şi o crimă – orice împotrivire în faţa acestei porniri fireşti şi nobile, care uneşte azi un popor întreg. Un ideal cere muncă şi jertfe până la capăt. Astăzi ne îngăduim a vorbi prin coloanele acestei reviste, cu toată modestia şi sinceritatea. Mâine dacă va trebui, vom lăsa condeiul şi vom prinde arma-pentru izbânda acestui ideal“, scria activistul pentru unire, potrivit cărţii „Onisifor Ghibu, unitatea românească şi chestiunea Basarabiei“.

Zis şi făcut, deci. Cu sprijinul lui Constantin Petrescu (aghiotantul-şef al marelui Cartier General din Primul Război Mondial), Onisifor Ghibu reuşeşte să aducă şi să instaleze, la Chişinău, prima tipografie cu litere ale alfabetului latin. Revoluţionează presa naţională prin înfiinţarea săptămânalului „Ardealul“, prima gazetă românească cu litere latine, care se adresa „tuturor fiilor neamului nostru“. Ghibu invoca luptele eroice din trecut ale românilor, scria despre sacrificii şi, fireşte, sublinia în tuşe groase ideea „de unire cu România a tuturor românilor aflători în teritorii ocupate vremelnic de puteri străine“.

„Noi suntem cei mai vechi şi cei mai mulţi“

La 24 ianuarie 1918, de ziua aniversării Unirii Principatelor Române, revista îşi schimbă denumirea în „România Nouă“ şi mesajul într-unul mai vehement – „organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor“. În declaraţia de pe prima pagină, Ghibu notează: „Ţara de mâine a românilor trebuie să cuprindă întreg pământul locuit de ei, de la Tisa şi până la Nistru, şi încă dincolo de acest râu. (...) Nimeni nu poate tăgădui dreptul asupra pământurilor, în care noi suntem cei mai vechi şi cei mai mulţi locuitori“. Ora cea mare se apropia.

Două luni mai târziu, mai precis pe 27 martie 1918, când Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România, pe prima pagină a ziarului său, Ghibu a aşezat numele tuturor reprezentanţilor din provinciile româneşti şi, cu litere mari de tipar, a notat această hotărâre istorică: „BASARABIA S-A UNIT CU ŢARA-MAMĂ!“. Tot el, două zile mai târziu, scria, în articolul intitulat „Unirea“: „Era un drept sfânt al neamului nostru şi el a luat fiinţă. Împlinirea lui e dovadă că, oricâte nedreptăţi ar avea să îndure un popor, dreptul lui nu poate pieri; el trebuie să se împlinească la sosirea momentului celui mare“, potrivit datelor din cartea „Onisifor Ghibu, unitatea românească şi chestiunea Basarabiei“.

A revoluţionat învăţământul din Basarabia

În planul său pentru înfăptuirea ţelului comun de unire, Ghibu nu s-a mulţumit doar cu propagarea unor idei. N-a făcut istorie prin texte publicate în ziar. S-a implicat activ, punându-şi toată experienţa sa de pedagog în slujba învăţătorilor, preoţilor, studenţilor, a oamenilor din Transnistria, schimbând faţa Basarabiei pe plan cultural şi educaţional. A condus o vastă acţiune de organizare a învăţământului în limba română, prin deschiderea de şcoli româneşti în toată regiunea. A înfiinţat „Societatea pentru cultură a românilor din Basarabia“. Cu ajutorul primei tipografii cu grafie latină, a putut tipări primele manuale de şcoală românească pentru cele 800 de şcoli primare.

Onisifor Ghibu a instalat, în Basarabia, prima tipografie cu litere ale alfabetului latin

Pe plan educaţional, una dintre convingerile sale a fost necesitatea înfiinţării unui institut superior de agricultură la Chişinău, pentru care a militat aprig. Ideea i-a venit de la o constatare simplă: şcoala cu acelaşi profil din Iaşi era frecventată de studenţi care erau, în proporţie de 95%, din Basarabia. Statisticile însă nu au fost suficient de convingătoare la început. Demersul său a fost frânat de autorităţile locale, care insistau pentru înfiinţarea unei facultăţi de teologie ortodoxă. Ghibu a pus piciorul în prag cu un argument forte. „Ruşii au creat Republica Moldovenească bolşevică, dincolo de Nistru, iar noi trebuie să răspundem printr-o instituţie puternică, care să impună şi celor aproape un milion de fraţi rămaşi sub «sugestiile» celui mai periculos dintre vecini“, explica, în cartea „Gânduri despre Basarabia“, Octavian Ghibu, fiul pedagogului. Prima piatră de temelie o pusese – Universitatea Agrară de Stat avea să fie inaugurată în 1933.

„28 de ani de când viaţa e un dar dumnezeiesc“

Misiune împlinită. Basarabia devine parte din România, aşa cum Onisifor Ghibu considera că e drept. Deşi se întoarce în Transilvania pentru a-şi continua munca de unire până în ziua Marii Adunări Naţionale, legăturile sale cu Basarabia nu se vor slăbi. Se întoarce în perioada ’26-’27, trimis de Asociaţia Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (Astra) în funcţia de comisar, unde va contribui la emanciparea culturală a basarabenilor. Va reveni şi în ’41-’44, cu alte treburi culturale prin Odessa, Tiraspol şi în Chişinău.

Un lucru e de necontestat: Basarabia îi va rămâne în suflet toată viaţa, chiar şi în cele mai aspre momente ale vieţii. Într-o scrisoare trimisă familiei, pe 20 august 1945, când se afla în lagărul de deţinuţi politic din Caracal (unde a stat 222 de zile), Ghibu era cu gândul la fraţii lui de peste Prut: „Douăzeci şi opt de ani de la asasinarea neuitaţilor mei prieteni A. Hodorogea şi S. Murafa, la Chişinău, şi de la data de când eu îmi socotesc viaţa ca un dar dumnezeiesc, pe care trebuie să-l iau aşa cum e. Gândul mă poartă pas cu pas, cu 28 de ani în urmă, la Basarabia mea neuitată. Dumnezeu s-o aibă în paza lui!“.

 „Unirea Basarabiei cu România a fost «forţat㻓

În cei doi ani petrecuţi în Chişinău, Onisifor Ghibu nu a fost privit de la bun început de basarabeni ca pe un înţelept îndrumător al fraţilor moldoveni, ci mai degrabă un revoluţionar, venit să „distrugă Bastilii“, după cum se descria el în cartea „De la Basarabia rusească la Basarabia romănească“, publicată în 1926. De aceea, deşi întotdeauna s-a proclamat drept unul dintre cei mai vajnici unionişti, Ghibu a fost totuşi de părere că unirea Basarabiei cu „Ţara-Mamă“ a fost „forţată“ de către conducătorii de atunci ai Basarabiei, cu Constantin Stere în frunte. Ghibu considera că, dacă unirea Basarabiei s-ar fi făcut de la sine, în toamna anului 1918, deodată cu cea a Ardealului şi a Bucovinei, „într-o atmosferă de românism integral biruitoare, altfel ar fi evoluat lucrurile în Basarabia“.

„Procesul de unire abia acum începe“, spunea Unisifor Ghibu după 1918, care, ca să-şi susţină pledoaria, schiţa şi un plan în cinci puncte pentru viitorul Basarabiei. Printre acestea, Ghibu sublinia că „realităţile sufleteşti şi sociale ale Basarabiei trebuiesc temeinic cunoscute“ şi era de părere că, în procesul uniunii, lucrurile trebuie să se întâmple natural, nu cu forţa.

Iată ce propunea unionistul:

1) „Ideologia orientală moştenită de la ruşi trebuie înlocuită cu ideologia constructivă a Apusului“.

2) „Ideea socială, pe care o mână de conducători cu educaţie şi cu mentalitate rusească o agită de la Unire încoace, adeseori în forme violente, trebuie să fie înlocuită cu ideea naţională integrală; în cadrele acesteia să se caute realizarea revendicărilor sociale juste.“

3) „Realităţile sufleteşti şi sociale ale Basarabiei trebuiesc temeinic cunoscute, în vederea păstrării şi generalizării a ceea ce este bun în ele.“

4) „Stările din Basarabia trebuiesc adaptate cu tact şi cu înţelegere la nevoile generale ale ţări, – fără zguduituri, fără jigniri şi fără uzura zădarncă de timp şi de energie de până acum.“

5) „Chestiunea Basarabiei trebuie aşezată, peste tot, din nou în cadrele integrale româneşti din anii 1917-1918, din care a sco-o politicianismul care a remorcat-o exclusiv la interesele lui egoiste.“

Obiectivele lui Ghibu au fost înfăptuite înjumătăţit sau chiar deloc. Din iunie 1940, când trupele sovietice au invatat Basarabia, oricum, n-au mai contat. În urma pactului Hitler-Stalin, hotarul de la Prut n-a mai fost dat jos niciodată, iar cele două ţări au continuat să se dezbine tot mai mult până astăzi.

Ghibu către Petru Groza: „Aţi transformat statul român în cel mai sadic exploatator al propriilor săi fii“

La câteva luni după înfăptuirea unirii Basarabiei cu România, în toamna anului 1918, Onisifor Ghibu se urca în trenul de la Chişinău spre Bucureşti care, de data aceasta, nu mai oprea la nicio frontieră. Trecerea din Basarabia spre Moldova era liberă, ca un drum obişnuit de la Craiova la Piteşti. Ghibu pornea încrezător la drum către o nouă Românie şi cu alte planuri măreţe. Pentru că, odată ajuns la Bucureşti, în scurt timp avea să se urce într-un alt tren, spre Vest. Fusese ales deputat în Marele Sfat al Transilvaniei din cei peste o mie de reprezentanţi care, pe 1 Decembrie, aveau să voteze „Rezoluţia de la Alba Iulia“ şi hotărau unirea Transilvaniei cu România. Pentru un adept înfocat al ideii naţionale, anul 1918 se încheia într-o atmosferă de sărbătoare. La finalul anului, Ghibu îşi făcea şi o rezoluţie demnă de un jurământ: „România Mare va fi pe atât de bună, pe cât de destoinici vom fi noi în a o aşeza pe temelii trainice“, a spus el într-o cuvântare către naţiune.

În anii următori, Onisifor Ghibu a pus multe cărămizi solide la construcţia unui sistem educaţional valoros în Transilvania. Demersul său început la Chişinău lua forme noi în Ardeal. Începând din decembrie 1918, ales de Marea Adunare de la Alba Iulia ca secretar general la Resortul de Instrucţie Publică din cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Ghibu a avut sarcina de a reorganiza învăţământul românesc în regiune. Vreme de doi ani, până în aprilie 1920, cât a funcţionat acest Consiliu, a pus bazele unui nou învăţămant primar şi secundar şi a contribuit la înfiinţarea primei Universităţi româneşti din Cluj-Napoca – „Dacia Superioară“ –, a Conservatorului din acelaşi oraş, precum şi a Universităţii Politehnica din Timişoara. Nu doar deciziile la nivel înalt stăteau în pixul său, dar şi calificativele pentru studenţii săi, pentru că, în 1919, Ghibu a ocupat catedra de Pedagogie de la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii clujene. Toate aceste reuşite l-au propulsat, în acelaşi an, printre membrii corespondenţi ai Academiei Române.

L-a convins pe Emil Racoviţă săse întoarcă în ţară

Dar, dintre cele mai bune rezultate în calitatea sa de pedagog, Ghibu s-a arătat mândru de momentul când l-a convins pe speologul Emil Racoviţă – pe atunci, stabilit la Paris – să se întoarcă în ţară şi să lucreze la nou-înfiinţata universitate din Cluj. Iosif Viehmann, fost discipol al lui Emil Racoviţă, spunea, într-un interviu, că ideea de a reveni în România a fost una dintre cele mai dificile decizii. Contribuţia lui Racoviţă s-a făcut simţită imediat: în 1920, la mai puţin de doi ani de la întoarcerea sa în România, Racoviţă a înfiinţat la Cluj primul institut de speologie din lume.

„Emil Racoviţă s-a hotărât cu greu să se întoarcă în ţară. În Franţa era stabilit de o perioadă foarte lungă - cel puţin două decenii. Însă, atunci când a acceptat să discute mai serios despre întoarcerea în ţară, el a pus o condiţie: să poată să îşi continue activitatea ştiinţifică la un nivel înalt“, spunea Iosif Viehmann despre renumitul om de ştiinţă. De altfel, Racoviţă nu s-a întors singur la Cluj, ci împreună cu o echipă de savanţi care aveau să facă printre primele cercetări în domeniu din ţară. Iar pentru omul de strategie din umbră, părea că planul funcţiona perfect: Ghibu aducea în ţară elitele, iar tinerii învăţau de la profesionişti. Fără să aibă nicio altă intenţie decât performanţele acestora.

Blestematul an 1940

Contrar aşteptărilor, atitudinea acesta l-a făcut adesea incomod printre mulţi care făceau parte din elita intelectuală. Mai ales pe plan politic. Onisifor Ghibu a intrat adesea în conflict cu sistemul şi politicianismul egoist, care scinda societatea, în loc să o consolideze. Până la urmă, el era, totuşi, un profesor care voia binele aşezat pe temelii trainice. După România Mare, climatul se schimbase. Viaţa socială din interbelic nu mai avea acelaşi avânt ca înainte. Plutea o atmosferă a bogăţiei burgheze, din care făceau parte mulţi dintre foştii luptători pentru Unire. De altfel, Onisifor Ghibu s-a desprins încet de vechii săi prieteni. S-a contrat cu Octavian Goga, idolul său din liceu, şi a refuzat să intre în guvernul lui Nicolae Iorga. Pe deasupra, a avut de multe ori polemici cu diverşi politicieni, fiind nemulţumit de poziţia faţă de educaţie pe care o aveau diferite guverne care s-au perindat la cârma ţării.

Actul Unirii Basarabiei cu România Foto: Mediafax

În vara anului 1940, în plin război mondial, pactele internaţionale au picat ca nişte trăsnete peste teritorul României. Mai întâi, ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică în iunie 1940, consecinţă a protocolului secret Ribbentrop-Molotov dintre Hitler şi Stalin. O nedreptate istorică trasa o graniţă cât o anomalie pe harta ţării care, de altfel, n-a mai revenit niciodată la forma pentru care luptaseră Onisifor Ghibu şi alţi unionişti în 1918. Apoi, Dictatul de la Viena , din 30 august 1940, prin care România trebuia să cedeze jumătate din Transilvania în favoarea Ungariei horthyste. Vestea l-a împins atunci pe Ghibu pe străzi la protest. În faţa oamenilor de ordine de la Palatul poştelor a strigat: „Suntem Ardealul!“. Cu bagajele pregătite pentru plecarea în Sibiu, a mers într-o sală de curs pentru a le lăsa un mesaj naiv pe tablă studenţilor săi, cărora le-a scris: „La revedere!“, nota Ghibu în memoriile sale.

„222 zile de arest. Sârmă ghimpată pretutindeni“

În câţiva ani a ieşit din scena profesorală definitiv. Schimbarea regimului l-a pensionat forţat. Ghibu a fost trimis în lagăr, fiind printre primii deţinuţi politic din România postbelică.  Cauzele, carevasăzică. Convenţia de Armistiţiu semnată de guvernul român cu Naţiunile Unite pe 12 septembrie 1944 prevedea arestarea funcţionarilor care contribuiseră la crimele de război din perioada războiului în Est. Drept urmare, după instalarea guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, toţi aşa-zişii „agenţi ai lui Antonescu“ trebuiau să fie arestaţi. La doar câteva săptămâni, Onisifor Ghibu a fost transferat în lagărul de la Caracal. Motivul? Pentru „crima“ de „susţinător al lui Antonescu“ şi „devastarea bibliotecilor din Odessa şi Tiraspol“.  Ghibu a scris despre cele 222 de zile cât a stat în arest, în cartea „Ziar de lagăr“: „Ce întocmiri primitive! Ce cabane! Ce closete, ce bucătarie, ce mâncare! De două ori pe zi ciorbă de fasole şi ciorbă de cartofi fără cartofi, cu 300 de grame de pâine. Apoi sârmă ghimpată pretutindeni. Apă puţină. O infirmerie ca o adevărată puşcărie“.

Totuşi, la Caracal, deţinuţii aveau dreptul să primească pachete de acasă, să trimită telegrame şi scrisori. Cei închişi îşi organizau viaţa autonom. Aveau cărţi, primeau şi ziare din afară. Onisifor Ghibu îşi amintea că a organizat  o „universitate populară“ în lagăr, în timp ce unii dintre deţinuţi jucau jocuri de noroc. „Preotul Chirnoagă de la cabana 13 câştigă zilnic la cărţi câte 10-20.000 lei. Bună afacere şi lagărul pentru unii!“, scria acesta în cartea sa de memorii.

Prima experienţă ca deţinut nu l-a înduplecat, dimpotrivă. Onisifor Ghibu n-a acceptat compromisul ori de câte ori a venit vorba de convingerile sale politice şi morale. Dovadă stau zecile de scrisori şi memorii adresate ani la rând liderilor ţării, către Regele Mihai I, lui Petru Groza până la liderii comunişti de la Moscova, Hruşciov şi Bulganin.

„În locul libertăţii, aţi introdus robia şi teroarea“

Iată, de pildă, ce-i scria Onisifor, în martie 1949, într-un memoriu intransigent adresat lui Petru Groza, care debuta cu astfel: „Petre Groza, prim-ministru al României muribunde! Poporul te cheamă la judecată prin fiul său Onisifor Ghibu“. „Aţi pornit la drum înşelând poporul cu formula demagogică a «democraţiei», pentru ca, în realitate, să introduceţi cea mai blestemată dictatură, nu numai politică, ci şi culturală şi economică. În locul libertăţii, aţi introdus robia şi teroarea sub toate aspectele cele mai crunte ale lor. Aţi făcut din România o uriaşă temniţă pentru majoritatea absolută a cetăţenilor, aţi făcut din ea un infern. Aţi transformat statul român în cel mai sadic exploatator al propriilor săi fii. Aţi prostitut sufletul neamului, bătându-vă joc de el, cum nu şi-au îngăduit să facă nici fanarioţii odioşi de odinioară, nici stăpânirile strîine, sub cari am fost sortiţi să gemem veacuri de-a rândul“, scria pedagogul, potrivit cărţii „Onisifor Ghibu în corespondenţe“.

Amintim, desigur, şi celebra scrisoare din 31 Octombrie 1956, adresată conducătorilor sovietici, N. S. Hrusciov şi N. I. Bulganin. Ghibu a expediat memoriul, cu recipisă de primire, pe adresa Ambasadei U.R.S.S. din Bucureşti, prin care solicita liderilor de la Krem­lin retragerea trupelor proprii din ţările contropite ale Europei est-centrale de către Stalin, acel „fals ucenic“ al lui Marx, Engels şi Lenin.

„Vă rog să procedaţi de urgenţă nu numai la retragerea trupelor sovietice din teritoriile în care ele au fost aşezate de la 1944 încoace, ci şi din toate acele teritorii în care ele au fost introduse, prin minciună, fraudă şi teroare, între anii 1939, respectiv 1940-1944, respectiv 1945, acordând tuturor acelor teritorii, încorporate în «mâna tare» a lui I. V. Stalin în URSS, deplina libertate de a-şi hotărî singure soarta în conformitate cu enunciaţiunile categorice şi lapidare ale clasicilor marxismului, pe care socotesc necesar să vi le reamintesc aici, dat fiind că teroarea lui Stalin le-a acoperit cu un văl gros de uitare“, le-a scris Onisifor liderilor sovietici.

Condamnat la 5 ani pentru că i-a scrislui Hruşciov

Pentru această sfidare a liderilor comunişti mondiali, Ghibu a fost arestat şi condamnat la cinci ani de închisoare corecţională, fiind acuzat de „agitaţie publică“, după cum s-a pronunţat tribunalul Militar din Sibiu. A scăpat după doi ani, în urma intervenţiei lui Petru Groza, cu doar câteva zile înainte de moartea premierului comunist.

Epurat din învăţământ, izolat complet de viaţa publică în condiţii materiale care, după propria lui mărturie, nu-i permiteau „nici să trăiască, nici să moară“, Onisifor Ghibu a continuat, şi după perioada de detenţie să ţină spatele drept în faţa sistemului. Până la finalul vieţii, a stat retras la Sibiu, scriind corespondenţe, cărţi de memorii, dar care aveau să fie publicate târziu după moartea sa. Onisifor Ghibu s-a stins din viaţă la aproape 90 de ani. Cu ocazia centenarului naşterii sale, cel care a fost implicat în cele două uniri a fost inclus în Calendarul UNESCO internaţional din anul 1983, chiar dacă au existat mai multe opoziţii din aparatul comunist. De asemenea, basarabenii l-au omagiat în 1998 printr-un monument ridicat în memoria sa la Chişinău. Pe 27 martie, luna aceasta, la împlinirea a 100 de ani de la înfăpturirea Marii Uniri, mai multe flori de primăvară au înconjurat scuarul Ghibu de pe strada Puşkin din capitala Moldovei.

Mihai, fiul lui Onisifor Ghibu: „Tatăl meu era priceput în a-mi face educaţia fără ostentaţie, fără impuneri“

Onisifor Ghibu, la împlinirea a 50 de ani, alături de soţia, Veturia, fiica Ileana, şi fiii Octavian, Onisifor Jr. şi Mihai

Onisifor Ghibu a avut patru copii împreună cu soţia sa Veturia: pe Octavian , Ileana, Onisifor JR. (zis Fonel) şi Mihai. „Toţi au fost copii cuminţi, buni la învăţătură, şi au format o familie foarte unită“, îşi amintea Mihai într-o introducere cărţii tatălui său. Fiind copii buni şi conştiincioşi, Onisifor Ghibu nu s-a amestecat în educaţia copiilor săi; îi sfătuia, dar fără să fie sever, mai scria Mihai, cel mai mic dintre fiii lui Onisifor.

 „Privind în urmă la anii copilăriei mele îmi este imposibil să nu revăd şi să nu retrăiesc modul cum părintele meu, pedagog şi educator, îmi inocula precepte şi metode de aplicat în viaţă pentru ca să fiu nu numai eficient, ci şi apreciat. Cu cât mă gândesc mai mult, însă, îmi dau seama cât era de priceput în a-mi face educaţia fără ostentaţie, fără prelegeri, fără impuneri, fără metode scolastice. Totul decurgea natural, de cele mai multe ori în discuţii libere, cu exemplificări clare şi concluzii evidente, care rămâneau ca învăţăminte“, îşi mai amintea Mihai Ghibu.

În dedicaţia cărţii, acesta rememora şi una dintre cele mai frumoase amintiri cu tatăl său, petrecută la finalul clasei a III-a, când a primit, pe lângă premiul întâi la învăţătură, şi o distincţie din partea colegilor, pe care scria „Cel mai bun camarad“: „Îl văd şi îl simt ca acum pe părintele meu, privind-o cu atenţie pe ambele feţe. Venind apoi spre mine m-a îmbrăţişat cu ochii în lacrimi şi cu glasul sugrumat de emoţie mi-a spus cam aşa: «Este foarte bine că eşti primul la învăţătură. Dar ţine minte de la mine: a fi cel mai bun camarad este mai mult decât atât. Aşa să rămâi pentru totdeauna», povestea fiul lui Onisifor Ghibu.

citeste totul despre: