Cuza ca simbol

Cuza continuă să rămână un simbol, în pofida faptului că s-au găsit, în aproape fiecare generaţie de istorici care a urmat, contestatari ai mitului său. Succesul dublei alegeri din 1859 se poate măsura, dealtfel, şi în această forţă de a genera un mit care continuă să fie şi astăzi unul extrem de popular şi îndrăgit.

Sculptorul Ilarion Voinea, autorul bustului „clujean” al lui Alexandru Ioan Cuza, rememora, într-un interviu, încercările sale de a se apropia de personalitatea domnitorului Unirii, căutările sale de la Viena, documentele pe care s-a străduit să le consulte. „Monumentalul”, spunea Voinea, „nu e legat de dimensiune, ci mai degrabă de relaţia dintre părţi, de felul în care poţi da lucrării o anumită solemnitate... Un bust precum cel al lui Alexandru Ioan Cuza ... trebuie să armonizeze spaţiul, să-l personalizeze”. Aceste gânduri ale unuia dintre sculptorii clujeni care îşi merită renumele ne readuc în memorie discuţiile iscate, în urmă cu câţiva ani, asupra oportunităţii amplasării unei statui a lui Cuza tocmai la Cluj, oraş ale cărui legături cu domnitorul Unirii ar fi fost doar simbolice. Dar întrebarea care trebuie să fie de fapt pusă este nu cât de importante au fost legăturile nemijlocite şi directe ale lui Cuza cu oraşul de pe Someş, ci cât de important este pentru noi toţi simbolul pe care Cuza îl încorporează. Pentru că – şi asta este în afara oricărei îndoieli – Cuza este, mai mult decât orice, un simbol. Putem observa aceasta prin simpla comparare a tuturor reprezentărilor sale aniversar-omagiale, fie ele picturi, sculpturi, medalii, mărci poştale sau reprezentări grafice şi artistice de orice altă categorie. Imaginea lui Cuza este întotdeauna una şi aceeaşi: de tânăr principe în uniformă de oştean, aureolat prin dubla alegere a locuitorilor celor două Principate; de învingător nu prin puterea armelor, ci a încrederii şi a iubirii populare. Cuza pe care îl omagiem, în fiecare an, la 24 ianuarie este mereu unul şi acelaşi: actorul principal al marelui moment al Unirii „mici”.

Cuza a fost, aşadar, imaginea publică a Unirii. Iar această imagine a fost aleasă şi modelată – se poate imagina oare altceva? – în chiar perioada pregătirii marelui eveniment, şi, fireşte, de către înşişi regizorii acestuia.

Aşadar, regizorii...

Să ne reamintim aici că, încă din 1850, odată cu crearea Comitetului Central Democratic European, al cărui membru român era Dimitrie Brătianu, mişcarea revoluţionară se orienta către un nou obiectiv: crearea Statelor Unite ale Europei. Lojile Marelui Orient Francez, deschise încă din perioada de pregătire a Revoluţiei de la 1848 către naţiunile în afirmare din Centrul şi Estul Europei, care iniţiaseră un mare număr de viitori oameni politici ai viitoarei Românii, au fost puse în 1852, prin voinţa împăratului Napoleon al III-lea, sub conducerea prinţului Lucien Murat. În 1856, odată cu încheierea Războiului Crimeii, în care Franţa şi Anglia, cele două mari naţiuni occidentale pentru întâia dată aliate, găsiseră o oportunitate de frânare a expansiunii ruseşti, proiectele europene pentru regiunea dunăreană începeau să prină noi contururi. Acelaşi 1856 este anul în care Auguste Carence fondează la Bucureşti loja capitulară Steaua Dunării, aflată în obedienţa Marelui Orient Francez. Proiectul de unire a celor două Principate era, se pare, încă din acest moment, aproape o certitudine europeană, şi există voci care afirmă că unul dintre candidaţii la şefia noului stat era nimeni altul decât prinţul Murat, Marele Maestru al Marelui Orient. Toate evenimentele care au urmat, de la regrupările partidelor interne la injectarea în structurile politice locale a generaţiei de bonjurişti iniţiaţi în lojile pariziene, au avut o parte vizibilă dublată de o parte nevăzută. În 1857, Christian Tell, de multă vreme iniţiat în masonerie, insista ca în Divanurile ad-hoc să fie aleşi (să punem oare cuvântul între ghilimele?) cât mai mulţi deputaţi care primiseră „lumina”. Franţa pregăteşte însă o altă lovitură împotriva Austriei, în Italia, pe care o consideră pentru moment mai importantă decât prezenţa unui prinţ francez în fruntea Principatelor. Trebuia deci indentificat un principe român, care să fie în aceeaşi măsură boier de viţă veche şi tânăr pro-european; să nu aibă o partidă internă proprie pentru a nu prinde rădăcini prea adânci şi a lăsa locul liber, la momentul potrivit, pentru principele străin care rămânea o clauză fermă în proiectul european pentru Principate, de la care episodul ianuarie 1859 nu reprezenta decât o derogare. Este momentul în care apare în scenă Alexandru Ioan Cuza.  

Cuza era, în primul rând, moldovean, fapt care era avantajos din două puncte de vedere: mai întâi, în mod evident, pentru Moldova perioada de după unire avea să fie una plină de insatisfacţii, şi se presupunea că moldovenii o vor tolera mai bine având pe tron un principe ridicat din mijlocul lor; în plus, un domn moldovean avea puţine şanse de a prinde rădăcini în capitala dâmboviţeană. Cuza era popular pentru că era tânăr, chipeş şi, mai ales, necunoscut; a fost suficientă astfel o singură acţiune curajoasă şi bine promovată pentru a-i crea o faimă de cavaler al dreptăţii. Cuza era, de asemenea, şarmant şi apreciat de femei, iar acest lucru a însemnat întotdeauna îndeajuns de mult în politică. Fireşte, însă, asta nu putea fi totul. Pe lângă toate cele amintite mai sus, Cuza a fost ales pentru că era un bărbat de încredere. Indiferent dacă a fost sau nu venerabilul unei loji anonime din Galaţi – una atât de anonimă, încât cercetătorii istoriei moderne nu i-au putut confirma cu certitudine prezenţa – Cuza a fost, cu siguranţă, un om care nu avea voie să facă paşi greşiţi, şi care, în momentul în care „greşealele lui” au început să atârne în balanţă mai greu decât „faptele cele mari”, a fost, dealtfel, înlocuit.  

Pentru a înţelege care a fost rolul lui Cuza şi cum s-a făcut de fapt Unirea este suficient să recitim memoriile lui Vasile Alecsandri, iniţiat în francmasonerie în timpul studenţiei sale franceze, trimis în misiune diplomatică în Franţa, Anglia şi Sardinia (puterile învingătoare în Războiul Crimeii) pentru a obţine recunoaşterea internaţională a dublei alegeri. Prima sa vizită, la Paris, în februarie 1859. Prima audienţă: la contele Walewski, ministrul de externe al Franţei. Walewski: „Domnul actual era şeful unui partid politic până a nu fi ales?” Alecsandri: „Nicidecum, era simplu soldat în rândurile partidului naţional [N.N.:partidei naţionale], ca noi toţi”. Walewski: „Şi credeţi că reprezintă în conştiinţă principiul pentru care v-aţi luptat cu atâta energie?” Alecsandri: „O credem”. Walewski primeşte aşadar, din partea masonului Alecsandri, asigurarea pe care o aştepta: Cuza este un simplu soldat, la fel ca noi; principiul nostru se află în conştiinţa sa.  

A doua zi, audienţa la Napoleon al III-lea. Una dintre primele întrebări ale Împăratului: este adevărat că acest prinţ Cuza a studiat la Paris? Alecsandri: „Adevărat, Sire; conformitatea de caracter, de gusturi şi idei cu francejii ne îndeamnă a veni de preferinţă în sânul Franţei pentru ca să primim lumina civilizaţiei. Prinţul Cuza a fost unul dintre cei întâi tineri români care au studiat în universităţile Parisului”. Împăratul primeşte la rândul său asigurarea necesară: noi – spune iniţiatul Alecsandri – am venit aici spre „a primi lumina”, iar Cuza a fost printre cei dintâi. Aceste lucruri odată lămurite, formala întrevedere diplomatică capătă accente de basm oriental. Împăratul dăruieşte pentru fiecare soldat din oastea Principatelor câte o puşcă de ultimă generaţie, adăugând acestui dar şi două baterii de artilerie, fără ca Alecsandri să fi cerut ceva din toate acestea. Alecsandri solicită, precaut, un împrumut de 6.000.000 de franci. Aproape dojenitor, Napoleon îi spune că suma e insuficientă pentru „nevoile unei naţii care voieşte a renaşte”. Oferta sa este de 12.000.000.

În final, momentul poate cel mai interesant al celei dintâi audienţe a reprezentantului unei Românii care încă nu există la cel mai puternic om al Europei. <<„Vino, îmi zise Maiestatea Sa, de-mi arată configurarea provinciilor ocupate de români”. Atunci în vreme de un pătrar de oră debitai un curs întreg de geografie românească, arătând cu degetul mai întâi Principatele Unite, apoi Banatul, Transilvania, Bucovina şi Basarabia ce le încunjoară, apoi satele româneşti respândite pe malul drept al Dunării... „Vedeţi, Sire, cât e de întinsă adevărata Românie, şi ce Regat important ar constitui cu ale sale 9.000.000 de Români, dacă Providenţa ar realiza visul şi aspirările lor”.>> Împăratul îl privi pe Alecsandri „cu ochi pătrunzători”, apoi îi dădu toate indicaţiile necesare pentru a-şi îndeplini misiunea de la Londra.

Cuza este, aşadar, un simbol pentru că el a fost ales pentru aceasta. El a continuat să rămână un simbol, în pofida faptului că s-au găsit, în aproape fiecare generaţie de istorici care a urmat, contestatari ai mitului său. Succesul dublei alegeri din 1859 se poate măsura, dealtfel, şi în această forţă de a genera un mit care continuă să fie şi astăzi unul extrem de popular şi îndrăgit. Iar omul Cuza şi-a meritat din plin acest statut, asemeni tuturor acelora care ştiu să răspundă unei chemări şi care ştiu să facă sacrificii pentru a îşi îndeplini menirea. El este nu doar un simbol al începuturilor statului român modern, ci şi al începuturilor construcţiei Europei moderne, realizată pe principiile afirmării naţiunilor, ale libertăţii şi egalităţii lor. O Europă printre ai cărei arhitecţi Napoleon al III-lea va ocupa întotdeauna unul dintre locurile de onoare.

(Articol apărut în Steaua, revistă a Uniunii Scriitorilor, nr. 723-724)