Administratorul şi Securistul

Desen de Vali Ivan

Ceea ce urmează nu e o poveste, ci o întâmplare. Datează de la sfârşitul anilor 1980. Poate fi trecută în contul cotidianului comunist, chiar dacă numai într-o anumită măsură. În orice caz, nu constituie o excepţie.

Locuiam, cu chirie, într-un apartament de la etajul al nouălea al unui bloc din Drumul Taberei, cartierul binecunoscut al Capitalei. Din motive care nu prezintă nici un interes în contextul relatării, nu apucasem să-mi fac viză de flotant, ceea ce, pe vremea aceea, îţi crea automat dificultăţi.

Administratorul blocului era un bărbat în vârstă care locuia la mezanin, deasupra unicei intrări, de unde supraveghea atent traficul de persoane, locatari sau vizitatori. Nu-mi scăpase mişcarea perdeluţelor de la fereastră de câte ori intram sau ieşeam. Într-un rând, având probleme cu bateria de la cada de baie, l-am rugat să-mi recomande un instalator. S-a oferit să rezolve el însuşi lucrurile. Mi-am dat seama că făcea un ban în plus. N-a avut nevoie decât de un sfert de oră ca să repare bateria, pentru o sumă modică. I-am oferit un pahar de ţuică, pe care nu l-a refuzat. Oarecum bine dispus, s-a arătat doritor de conversaţie.

Administratorul blocului era un bărbat în vârstă care locuia la mezanin, deasupra unicei intrări, de unde supraveghea atent traficul de persoane, locatari sau vizitatori.

Cum eram interesat să mă pun bine cu el, l-am îndemnat să mai bea un pahar, ţinându-i politicos companie. Mi-a spus, între altele, o poveste legată de unul din fiii lui, avea doi, care dispăruse fără urmă de ani buni. Aşa am aflat că lucrase el însuşi la Securitate, ca tehnician, de unde se pensionase, şi că fiul cu pricina făcuse, la rândul lui,  şcoala de ofiţeri de Securitate, înainte de a dispărea fără veste. Era vădit că Administratorul era apăsat de această dispariţie. El ca el, dar soţia lui se îmbolnăvise de supărare. Ceea ce foştii lui superiori îi spuseseră fusese că băiatul e plecat în străinătate într-o misiune de lungă durată şi că, mai devreme sau mai târziu, va primi ştiri de la el. Anii trecuseră şi nici o ştire nu venise.

Securistul, la filaj

După câteva săptămâni, în care nu l-am mai văzut pe Administrator, mă întorceam într-o seară din oraş. Era întuneric, ca la orice început de decembrie, ninsese, dar frigul umed transformase zăpada de pe trotuare într-o zloată care îţi intra în pantofi. Coborând din autobuz, am avut impresia că se ţine cineva după mine. La intrarea în bloc, întorcând busc capul, am remarcat prezenţa în capul aleii a unui bărbat tânăr, cu o haină de piele de oaie întoarsă, care nu se hotăra încotro s-o apuce.

Am avut o clipă intenţia de a deschide uşa şi de a-l pofti pe Securistul, care probabil verifica numărul apartamentului, să se împărtăşească împreună cu mine de frigul din casă

Liftul nu mergea, din cauza unei întreruperi de curent. Nu era prima oară. Nouă etaje pe scări nu erau o plăcere, dar asta era situaţia. Tipul cu blană de oaie, după mine, cu două sau trei etaje în urmă. L-am ignorat şi am intrat în apartament. Am aprins o lumânare, ţinută la dispoziţie pe o măsuţă din hol, şi mi-am scos paltonul şi mănuşile. Mâinile şi picioarele îmi erau îngheţate. Nici un calorifer nu funcţiona.

Înjurând în gând regimul care ne punea la astfel de încercări fizice (despre cele morale, altădată), am avut o clipă intenţia de a deschide uşa şi de a-l pofti pe Securistul, care probabil verifica numărul apartamentului, să se împărtăşească împreună cu mine de frigul din casă. Am renunţat şi am aprins aragazul ca să-mi fac un ceai şi, ţinându-le deasupra flăcării, să-mi încălzesc mâinile. Flacăra abia pâlpâia. Mi-am amintit că o colegă de catedră, soţia unui important personaj politic, care locuia în centru, îmi spusese că se scula în fiecare noapte la ora trei ca să gătească, în restul timpului neavând gaz. Eu, în schimb, aveam. Iată, mi-am spus, se poate şi mai rău! Şi m-am consolat.

„Controlul documentelor“

A doua zi dimineaţă, sună cineva la uşă. Deschid şi dau nas în nas cu Administratorul şi cu un jandarm cu puşca pe umăr. „Controlul documentelor“,  mă somează sec Administratorul. Arăt buletinul. „Viza de flotant?“, mă întreabă acelaşi. „N-o am încă“, răspund fără să-mi pierd cumpătul. „Amendă“, mă informează Administratorul. „Cât?“, întreb scoţând portmoneul. „A, păi, nu eu încasez banii!“, precizează el. „Poate că el?“, întreb uitându-mă la tânărul cu puşca pe umăr. Nici el. Mi se indică un oficiu unde se fac astfel de plăţi şi sunt lăsat în pace.

În aceeaşi seară, târziu, aud nişte ciocănituri la uşa de la intrare. Sunt atât de slabe, încât mi se pare că n-am auzit bine. Deschid, totuşi. Administratorul, el este, îmi face semn cu mâna la buze să nu rostesc nici un cuvânt. Intră şi caută din priviri un loc în care să putem vorbi fără să fim ascultaţi. Mergem în bucătărie. Ia loc pe un scaun şi dă să spună ceva, dar cuvintele par a nu vrea să-i iasă din gură. Îi torn un pahar din ţuica pe care o băuse data trecută. Îl dă peste cap. În aceeaşi clipă cade curentul. La lumina lumânării, pare a-şi regăsi calmul (cine să ne mai asculte, dacă nu e curent?) şi-mi spune, bâlbâindu-se de emoţie, că e cazul să uit cu desăvârşire discuţia pe care o avusesem când cu reparaţia bateriei de la baie. Îl asigur că nu-mi amintesc de nici o discuţie. Între timp, revine curentul. „Mulţumesc că m-aţi avertizat, îi spun cu voce tare, o să-mi fac viza chiar mâine“. Mai dă pe gât un pahar de ţuică şi pleacă liniştit. Despre Securist, nici o vorbă. Nici el, nici eu. Ca şi cum nici el n-ar fi existat.