Acasă la Neagu Djuvara, eroul României chic. „Moş Neagu“ a împlinit 100 de ani!

Acasă la Neagu Djuvara, eroul României chic. „Moş Neagu“ a împlinit 100 de ani!

Păstraţi-vă calmul şi ascultaţi-l pe Conu Neagu! Foto: Adevărul

Am fost acasă la Neagu Djuvara. Am băut vin roşu, am mâncat ciocolată cu mentă şi am povestit despre toate. Neagu Djuvara tocmai a împlinit 100 de ani. Glumeşte spunându-şi „Moş Neagu“. Ştiţi cum se vede lumea de la vârsta aceasta? Hai, că se poate.

Ştiri pe aceeaşi temă

Neagu Djuvara chiar e un om între două vârste. S-a născut pe 18 august 1916, dar împlineşte 100 de ani abia pe 31 august 2016. Era copil atunci când calendarul iulian a fost înlocuit cu cel gregorian. Data de naştere din certificanul său de naştere e alta decât cea din buletin şi nimeni nu poate da vina pe funcţionarii de la Evidenţa Populaţiei. Prietenii l-au sărbătorit pe 18 august. Vestea centenarului său a fost mai răsunătoare decât vestea oricărei alte aniversări. Aşa se întâmplă când ai mulţi prieteni şi devotaţi, e meritul lor, dar, mai ales, e meritul acestui boier venit parcă dintr-o altă lume, încă atât de străină mundanilor de lângă el.

Biografia lui Neagu Djuvara nu mai e un secret pentru nimeni – aceasta, de până la 100 de ani. Jurnaliştii şi cunoscuţii au publicat-o şi au republicat-o. El însuşi a redat-o ca un romancier în volumul „Amintiri din pribegie“. Neagu Djuvara a scris lucrări monumentale despre istoria României şi, chiar dacă n-ar trebui să însemne nimic aparte faptul că un istoric îşi face meseria exemplar, ei bine, cele mai mult dintre lucrările sale au fost scrise când boierul trecuse deja de 70 de ani. Abia venise în România după un exil cât comunismul românesc. „Am venit să ofer, nu să primesc“, explica boierul. Şi a oferit mai mult decât îşi poate da seama, la vârsta lui. Voia să scrie despre etnogeneza popoarelor din balcani, toate. Dar simte că ăsta ar fi un efort prea mare pentru un singur om. Poate dac-ar fi într-o echipă.

Unii îmbătrânim de tineri, alţii rămânem copilăroşi. Am văzut oameni tineri care, atunci când nu au mai avut scopuri, au îmbătrânit brusc.
Neagu Djuvara, 100 de ani

Neagu Djuvara a aprins lumina în beciul istoriografiei româneşti de inspiraţie comunistă. Îl urăsc şi astăzi diverşi dacopaţi, patrioţi de duminică şi alţi români cu sânge de Traian. Nu-i pasă. Nu mai vorbim acum despre viaţa sa fantastică şi despre cum l-a prins şi Revoluţia Bolşevică în 1917, şi Revoluţia din decembrie 1989. Un rezumat: „E o chestiune de la Dumnezeu citire. În momentul naşterii lui Neagu Bunea Djuvara, eu cred că au venit ursitoarele şi L-au întrebat pe Cel de Sus: «Ce-i urăm acestui prunc?» Cred că exerga din viaţa mea e aceasta: «Fă-mă, mamă, cu noroc şi aruncă-mă în foc!». Am avut nişte noroace!, vai, vai, vai!“.

Neagu Djuvara e un nobil. Şi n-o dovedeşte doar arborele său genealogic, cu rădăcini de la Basarab I la Vlad Ţepeş sau Radu cel Frumos. O dovedeşte el, prin conduita sa. Când s-a întors în România lui Ion Iliescu, omul acesta a dat cea mai frumoasă dovadă de toleranţă: s-a împrietenit cu securistul pus să-l urmărească. Îl mai primeşte şi acum în sufragerie. În bucătărie, nu. Acolo, pe frigider, are imaginea lui Cezar, găsită în fosta albie a râului Ron. Se poate dovedi că e a lui Cezar după felul în care arată ridurile. „E foarte frumos tipul“, spune Conu Neagu.

Neagu Djuvara a ajuns la 100 de ani. Ştiţi cum? „Unii îmbătrânim de tineri, alţii rămânem copilăroşi. Am văzut oameni tineri care, atunci când nu au mai avut scopuri, au îmbătrânit brusc.“ De reflectat. Şi mai e ceva: boierul are mult, mult umor! „Mă-ntrebi şi dumneata care e secretul longevităţi? Uite, îţi dau un răspuns autentic, afară de faptul că genele contează foarte mult. De la vârsta de 17 ani, când am ieşit de la internat, până acum, când am 100 de ani, în fiecare zi, dimineaţa şi seara, mă fricţionez avec le gant de crin (n.r. – cu mănuşa din par de cal). Se plânge Gabriel Liiceanu că a încercat şi el şi n-a reuşit, şi-a însângerat spinarea. E făcută din păr de cal. Din coamă şi coadă de cal. Ai grijă că ustură teribil!“ De reţinut.

Neagu Djuvara a trăit peste 36.525 de zile. Ştiţi ce-a făcut ieri? „Mi-e şi ruşine să spun, pentru că dorm enorm! Uneori, chiar şi după micul dejun, dorm un ceas. Lumea crede că sunt un salonar, dar eu am fost toată viaţa mea milităros, de asta mă supără uneori că petrec prea mult timp dormind. După-amiaza primesc vizite sau citesc, iar seara rămân la masa de lucru, tot aşa, citind. Acum, citesc despre Al Doilea Război Mondial. Continui să am o mare slăbiciune pentru războaie. Asta e culmea, pentru că am fost şi pe front timp de şase luni, m-am târât pe burtă, am primit ordine, am auzit bubuitul armelor. Ştiam că, dacă se făcea o groapă mare lângă mine, trebuie să mă arunc în groapa aceea. Bombele artileriei fixe nu cad de două ori în acelaşi loc.

„L-am iubit pe Cioran. Ah, ce tip fantastic!“

Oamenii mari, oamenii aceia în jurul cărora se formează majorităţi spontane, generoase, de admiratori, nu se vor teme niciodată să devină ei înşişi admiratori ai altor oameni mari. Care, la rândul lor, nu se vor teme nici ei. Şi poate că lucrul acesta, mai mult decât oricare, îi face cu adevărat nobili. Iată, Emil Cioran îl iubea pe Heidegger. Iar Neagu Djuvara îl iubeşte pe Emil Cioran. Cum, de ce? „E omul cel mai inteligent pe care l-am cunoscut vreodată. Ah!, ce tip fantastic! Acest om, deja celebru, aflând despre mine, m-a pândit ca să discutăm pentu că-l pasiona stilul de viaţă din Africa. Amuzant, îl înteresau şi femeile. Cum e să te culci cu o negresă? Ce obiceiuri au, ce manii? Deşi el, care trăia numai la Paris şi numai pe o stradă, Rue de l’Odéon. Bizar, dar eu veneam cu o vedere despre globul întreg. (râde) Acest contrast a făcut să ne împrietenim la toartă! Aveam cu el discuţii care nu se mai terminau. Ne plimbam până la 2.00 dimineaţa. Îl conduceam acasă şi, apoi, pentu că voia să mai discutăm, mă conducea şi el. Deşi când scria era aşa de pesimist, în viaţa de zi cu zi puteai să râzi în hohote cu el! Avea un umor fabulos. L-am iubit. Domnilor, omul acesta era un geniu! Când a apărut prima dată «Précis de décomposition» (n.r. – «Tratat de descompunere»), un cronicar de la o mare revistă iezuită de la Paris a criticat lucrarea. Îl considera un balcanic degenerat, dar cu argumente tâmpite. Totuşi, culmea rafinamentului, i-a trimis lui Cioran articolul înainte de a fi publicat.  Cioran i-a răspuns: «Je vous rends cet mechant petit article qui nous deshonere tous les deux». (n.r. – «Vă trimit acest articol prost care nu ne face cinste niciunuia dintre noi»). E extrem de inteligentă această propoziţie şi denotă o mare fineţe: «mechant» e folosit în sensul pe care-l avea în veacul al XVIII-lea, adică, «de proastă calitate»“.

„Der Blinde hat seine Brille gefunden“


Cele mai banale momente în compania acestul nobil se pot transforma într-un veritabil balet de idei. Până şi un dialog despre vreme poate suporta digresiuni absolut neaşteptate, uneori cu poveşti cunoscute, pe care Conu Neagu le reia mai mult de dragul lor şi al vremurilor trecute, alteori cu detalii de un burlesc spectaculos. Dar cele mai frumoase sunt momentele acelea când pe fruntea boierului se văd germenii vreunei conexiuni proaspete şi revelatoare cât răsăritul. Ştiţi cum arată o persoană de 100 de ani care tresare de dragul unui gând ca o epifanie? E frumoasă, acesta e cuvântul.

E prea puţin să-l numeşti enciclopedist pe Neagu Djuvara, deşi parcă valsează permanent cu un Larousse. Paginile 119, 512 şi 681. De pildă, ştiaţi de unde vine expresia „Cum a găsit orbul Brăila“ ? E o deformare a limbii germane – „Der Blinde hat seine Brille gefunden (n.r. – Orbul şi-a găsit ochelarii)“ – numai că românii au înţeles că găsise Brăila. Sau originea cuvântului „crai“ ? Păi, Carol cel Mare, pe franţuzeşte, e Charlemagne, iar la germani – Karl der Große. Dar, când te apropii de unguri şi de români, „Karl“ devine „Crai“. Ce să mai, e imposibil de constestat: Neagu Djuvara e ca o mină de aur încă insuficient exploatată. Citiţi acest eşantion. Câteva bijuterii rare, neprelucrate, ale faptului divers. De cercetat:

1. Originea cuvântulului „liftă“. Moldovenii erau vecini cu lituanienii, care au fost ultimii europeni rămaşi păgâni. Adevărata expresie, „litvă păgână“, face referire la vecinii noştri de la nord, ultimul popor european creştinat cu greu de cavalerii teutoni şi de polonezi. Erau îndârjiţi în apărarea zeilor lor, teribili lituanienii!

2. „Caesar“ nu s-a pronunţat nicodată „Cezar“, ci „Cáesar“ – palatizarea literei „C“ s-a făcut mai târziu. De unde, la germani, a devenit Kaisar. Mai târziu, împăratul bizantin, în urma războiului cu bulgarii, le-a dat voie să se aşeze şi le-a dat titlul de Kaisar. Se întâmpla prin secolele X-XI, pe vremea lui Vasile Bulgaroctonul (trad. Omorâtorul de bulgari) şi a fratelui său Constantin VIII, când forţa militară a Bizanţului atinsese apogeul. În fine, bulgarii au modificat accentul tonic în denumirea titlului – au spus: „Kaisár“. „Kaisár“ a devenit „Csar“, iar apoi, în Rusia, „Ţar“. 

3. Veacul acesta va fi unul de bărboşi. Ştii de ce? Am constatat în istorie că e un ciclu de 100-150 de ani de bărboşi, urmată de 100-150 de ani de imberbi. Socrate et comp. sunt bărboşi. Pe urmă, Alexandru Machedon – perfect ras. Şi din nou, Hadrian et comp.

4. Noi am fost destul de hoţi în decursul istoriei . Eu am găsit un text latinesc destul de îngrijorător, din primele veacuri de după Hristos, şi care descrie o populaţie aflată imediat la sud de Dunăre. Descrierea autohtonilor în textele latineşti era aceasta: Sunt atât de hoţi încât dorm cu hainele sub cap, de teamă să nu le fure fratele. Carevasăzică, avem în sânge o ereditate de hoţi milenari! Dacă ştii lucrul acesta, începi să înţelegi... Mai mult, împăratul Domiţian, sătul de atacurile dacilor în Serbia, provincie romană, a hotărât să le plătească 40.000 de sesterci pe an ca să înceteze incursiunile. Dacii au luat banii şi au continuat să jefuiască. Atunci a venit Traian şi ne-a „pedepsit“.

5. E o prostie să nu vrei să accepţi teoria cumanilor. În sângele românului e un fel de mândrie faţă de provenienţa istorică. Ştiţi expresia „Noi de la Râm ne tragem“? Nici măcar nu se păstrase corect Roma, devenise Râm. S-a împământenit această vorbă. Iar acum ne mirăm în faţa teoriei cumanilor, pentru că toată lumea insistă asupra continuităţii, de la daci şi romani. Or, în toate ţările din Europa, cei care formează un nou stat în Evul Mediu sunt invadatorii. De pildă, la ruşi, deşi au fost fondaţi de vikingii varegi, nu au rămas cuvinte scandinave, afară de cuvântul „rus“. În Spania, vizigoţii n-au rămas, dar au fondat statul – Andaluzia, sudul Spaniei, s-a numit Vandaluzia, de la vandali, care au trecut pe acolo şi apoi au ajuns în Africa. În Italia, au fost ostrogoţii şi lombarzii. Statul francez n-a fost făcut de galo-romani, ci de franci, un trib german. E ca şi când francezii ar refuza să accepte că i-au fondat francii: Dagobert I, Chilperic I. Chiar Clovis, primul rege al francilor, era german! Şi nici Charlemagne nu vorbea franceza!

Cine a avut ochi de văzut a putut vedea. Cine a avut urechi de auzit a putut auzi. Mai mult decât a făcut Neagu Djuvara pentru noi nici pietrele nu pot striga.
Horia Roman Patapievici, filosof

Când viaţa se confundă cu istoria cea mare

1. Neagu Djuvara s-a născut la Bucureşti pe 18 august 1916, la trei zile de la intrarea României în Primul Război Mondial.

2. Pe 25 octombrie 1917, când grupările bolşevice conduse de V.I. Lenin preluau controlul în Rusia, prin înlăturarea guvernului Al. Kerenski, Neagu Djuvara se afla la Sankt Petersburg. Avea un an şi două luni şi era refugiat. Tinca Grădişteanu, alături de cei doi fii ai săi, Răzvan şi Neagu, hotărâse să părăsească România aflată sub ocupaţie germană şi să plece în Franţa, via Rusia. Familia a fost reţinută o vreme în Capitala rusă din cauza unei confuzii produse de numele guvernantei eleveţience care îi însoţea – era acelaşi cu al unei spioane germane. Au ajuns în Franţa pe drumul cel lung: prin Finlanda, Suedia şi Anglia.

3. În 1937, an în care a obţinut licenţa în litere la Universitatea Sorbona, s-a căsătorit cu France, alături de care a avut o fiică, pe Domnica. Astăzi, Neagu Djuvara este bunicul Sandrei şi străbunicul tinerei Zoe.

4. În 1941, lupta în Al Doilea Război Mondial şi a participat la asedierea şi cucerirea Odesei – mai rămăseseră în picioare 92 de soldaţi, din aproximativ 3.000 cât porniseră la luptă.

5. În 1943 a intrat în Ministerul român de Externe. În dimineaţa zilei de 23 august 1944, când a avut loc lovitura de Palat, a fost trimis de către Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri condus de Ion Antonescu, la Stockholm. Misiunea sa era de a-i transmite ambasadorului român din Suedia că trebuie reluate negocierile privind ieşirea României din război cu ambsadoarea sovietică, Alexandra Kollontai. Lovitura de teatru de la Bucureşti avea să anuleze sensul misiunii sale. În timpul guvernului Sănătescu a fost numit secretar de legaţie la Stockholm, unde a rămas până în septembrie 1947.

6. Pe 20 septembrie 1947, lua trenul spre Paris, aceasta fiind calea firească pentru a ajunge la Bucureşti, unde fusese chemat din delegaţie. La Paris, a primit un mesaj de la mama sa, care îl sfătuia să nu se întoarcă în ţară. Începea lungul său exil. La Paris, a activat în mai multe organizaţii ale exilului românesc, printre care Comitetul Naţional Român.

7. În 1961, a plecat în Africa, în Republica Niger, care abia împlinise un an de la independenţa faţă de Franţa. A lucrat în calitate de consilier pe lângă preşedinţie şi a ajutat la organizarea Ministerului Afacerilor Externe. Concomitent, a deţinut şi un post de profesor de drept internaţional şi de istorie economică la Universitatea din Niamey. A rămas în Niger timp de 23 de ani, perioadă în care a fost martor la decolonizarea Africii şi la construcţia statelor naţionale independente.

8. În 1990, după Revoluţia română din decembrie ’89, s-a întors în România. În perioada 1991-1998 a fost profesor asociat la Universitatea din Bucureşti şi a fost numit membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol“ din Iaşi şi al Institutului de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti.

Neagu Djuvara a donat Ateneului Român bustul de bronz al bunicului său, Trandafir Djuvara, unul dintre cei mai importanţi diplomaţi ai României independente. Aceasta este istoria domnului Trandafir, spusă de Neagu Djuvara. O poveste de pe vremea bunicilor străbunicilor noştri

„Sunt în continuare îndrăgostit de Francesca de Rimini“

Neagu Djuvara locuieşte în centrul Capitalei, la etajul vilei în care a trăit întemeietoarea şcolii pianistice româneşti, Constanţa Erbiceanu. E găzduit de fiul acesteia, inginerul Constantin Erbiceanu, meloman incurabil şi el. În ultimii 10 ani în care au locuit sub acelaşi acoperiş, cei doi au devenit buni prieteni. Îşi împrumută cărţi şi povestesc din amintiri. Uneori, îşi petrec amiezile vorbind despre artă, muzică şi istorie. Vorbesc aceeaşi limbă, iar asta ţine de rafinament. Constantin Erbiceanu ne-a scris mult despre relaţia sa cu Conu Neagu. Veţi citi în paginile următoare. Până atunci, acest decupaj dintr-o amiază de duminică. Conu Neagu şi Conu Costache, dacă ne permiteţi.


Neagu Djuvara: Îţi mărturisesc că n-am înţeles nimic de la premiera operei „Oedip“, din 1936. I-am spus-o şi lui Ioan Holender. Deşi mama era foarte bună pianistă, cânta din Chopin, Ceaikovski şi Edvard Grieg. Îi plăcea „Primăvara“ lui Grieg! Ţin minte că nu înţelegeam de ce „Primăvara“ e atât de furtunoasă! Mama m-a lămurit: primăvara în Norvegia se topesc gheţarii, e spectaculoasă, tumultoasă. Nu e ca „Primăvara“ lui Botticelli, cea mai frumoasă femeie din lume.

Constantin Erbiceanu şi Neagu Djuvara, la un restaurant din strada Speranţei

Constantin Erbiceanu: Dar ştiţi cum o chema? Era sora lui Amerigo Vespucci. Toată lumea o admira! Şi Botticelli, şi viitorul navigator, care avea atunci 16 ani. S-a măritat la 17 ani şi, în câteva luni, a murit. Ea e Venus ce iese din spuma mării şi „Primăvara“.

ND: E o tragedie! Dar să ştii că, dintre femeile din literatură de care eu am fost îndrăgostit, păstrez ceva pentru Francesca de Rimini.

CE: Sărăcuţa! Am fost şi la patul unde a fost străpunsă, cu Paolo deasupra, de fratele cel rău. E un castel între Pesaro şi Rimini. Totul se vede acolo. Ea a fost peţită de familia Malatesta. Frumosul Paolo îi cere mâna, iar ea e încântată, dar devine soţia lui Gianpaolo, fratele lui, care era mic, cocoşat şi rău. Al treilea frate, chior, îi face curte. Ea îl respinge. Aşa că o pârăşte lui Gianpaolo că se întâlneşte cu Paolo. Orbit de furie, acesta îi străpunge cu o spadă pe amândoi. Dar eu o prefer pe Lucreţia Borgia.

ND: Vai! Dar e prea rea…

CE: Nu-i chiar aşa rea! Era o unealtă în mâna tatălui şi a soţilor.

ND: Să ştii că există un text foarte frumos despre Lucreţia Borgia la Joseph Arthur de Gobineau, care nu mai e la modă acum, deşi e genial! Cred că din cauza „Eseului asupra inegalităţii raselor umane“ a devenit un autor nefrecventat.


Locatarul meu, Neagu Djuvara

de Constantin Erbiceanu

În anii 1978-’81, când construiam o hidrocentrală pe un afluent al fluviului Niger, în Republica Mali (în limba bambara înseamnă „hipopotam“), aflasem că în ţara vecină, Republica Niger, în capitala Niamey, un angajat de origine română lucra în calitate de consilier la Preşedinţie. Prin 1986, când am vizitat acea ţară în interes de serviciu, se schimbase conducerea şi nimeni nu-şi mai amintea de „albul“ care sejurnase acolo timp de 23 de ani. Revenit la Bucureşti, în a doua jumătate a anilor ’90, tata îmi recomanda entuziast lectura volumului, tradus în română „Ţările Române – Între Orient şi Occident“ (n.r. – publicată de Neagu Djuvara la Paris, în 1989). Era prima dată când aflam de numele autorului, revenit după un exil de 45 ani, profesor asociat la Universitatea Bucureşti.

Dar cunoştinţa directă a avut loc câţiva ani mai târziu, prin 2002, când vechii mei prieteni de origine aromână, familia prof. N. Tanaşoca m-au invitat la un dejun, împreună cu Neagu Djuvara. Simpatia a fost instantanee: pasiunea pentru istorie, cele peste două decenii ale dânsului petrecute pe sumbrul continent, unde eu activasem aproape 6 ani într-un mare număr de ţări, pasiunea pentru voiaje, pe care continui s-o nutresc, şi cea pentru muzica clasică au fost tot atâtea subiecte comune de asiduă conversaţie. Evident, totul s-a desfăşurat în anii următori, vizitându-l frecvent în locuinţa cu chirie din strada Speranţei (foto), fiecare întâlnire terminându-se invariabil cu o cină la restaurantul La Dud, situat vis-à-vis.

 

Trei vieţi într-una

Numele: Constantin Laurenţiu Erbiceanu
Data şi locul naşterii: 21 mai 1939, Bucureşti

Studiile şi cariera:
În 1956 a absolvit Liceul Spiru Haret, iar în 1961, Institutul de Construcţii din Bucureşti, unde a primit diploma de inginer.
În perioada 1961-1970, a lucrat ca inginer proiectant la TCME Bucureşti, între 1970-1977, a fost şef şantiere româneşti în Germania, iar din 1977 până în 1999 a fost inginer consultant pentru firme germane, lucrând pentru proiecte internaţionale în Africa şi Asia.
În perioada 1999-2004, a fost reprezentant al companiei germane RWE în România.

Scurt istoric:
Bunicul matern, Ion Flueraş (fost membru în Consiliul Dirigent), a fost arestat în 1945 şi a fost ucis la Gherla, în 1953. Averea, inclusiv casa părinţilor, a fost confiscată sau naţionalizată în 1948-1950.
Tatăl, ing. Dinu Erbiceanu, a fost arestat între 1959 şi 1961, iar restul averii din casă (cu excepţia bibliotecii) a fost confiscată. Graţie intervenţiei Constanţei Erbiceanu, Maestră Emerită a Artei, Dinu Erbiceanu este graţiat, reluându-şi activitatea de inginer până în 1979.
Constantin Erbiceanu, odată plecat în Germania, a ales profesia de consultant, reuşind, în decursul anilor, să parcurgă 128 ţări pe toate cele 6 continente. În 2008, a înfiinţat Fundaţia  Culturală Erbiceanu (FCE), care are scopul de a readuce la lumină realizările înaintaşilor familiei (îndeosebi ale acad. Constantin Erbiceanu, 1838-1913) şi care acordă premii şi sponzorizări în domenii precum muzică, literaratură, istorie şi drept, domenii în care s-au remarcat diferiţi membri ai familiei Erbiceanu.
Din anul 2006, îl găzduieşte pe prof. Neagu Djuvara, care a acceptat să devină Preşedintele de Onoare al Fundaţiei Culturale Erbiceanu. În anul 2014, a publicat volumul de convorbiri „Trei vieţi într-una“, cu prefaţă de Neagu Djuvara.

Locuieşte în: Bucureşti

În cursul unei deplasări în Germania, în vara anului 2006, amicul Tanaşoca mi-a telefonat alarmat de faptul că imobilul în care locuia Conu Neagu se privatizase şi urma să fie vândut, iar dânsul trebuia să părăsească de urgenţă apartamentul în care se instalase. Cum în casa mea părintească, recuperată între timp integral, se eliberase un apartament, am fost imediat de acord să i-l închiriez mobilat şi iată că se împlinesc în aceste zile taman 10 ani de când suntem colocatari! A sosit la vârsta de 90 ani, iar în aceste zile avem plăcerea să-i serbăm Centenarul, într-o ambianţă festivă, dânsul declarându-mi că niciodată n-a locuit în condiţii mai agreabile şi timp atât de îndelungat, ceea ce implicit mă onorează. Evident, numărul întâlnirilor s-a înmulţit considerabil, Conu Neagu fiind un oaspete nelipsit la diversele mele recepţii, stârnind totodată entuziasmul participanţilor tineri şi vârstnici.

În rândurile următoare mă voi abţine să fac aprecieri şi comentarii pe marginea operei sărbătoritului, după excelentele intervenţii scrise ale domnilor Liiceanu, Pleşu, Patapievici, Sturdza, Pippidi şi Mihăilescu, citând doar titlul articolului celui din urmă: „Niciodată nu ţi se poate întâmpla nimic rău dacă stai lângă «boierul bătrân» (care mi-a purtat întotdeauna noroc)“. Să nu uit de intervenţiile entuziaste ale doamnelor Georgeta Filitti sau Sandra Ecobescu – care se declară îndrăgostită de Neagu Djuvara. Mă voi rezuma doar la câteva intervenţii şi mici confesiuni personale pe care nu le-am regăsit în elogiile deja publicate, sau în excepţionala sa capodoperă „Amintiri din pribegie“.

Umorul unui boier

Ajungând acum câţiva ani pe insulele Boromee de pe Lago Maggiore (n.r. – aflat la graniţa dintre Elveţia şi Italia) şi relatându-i impresiile mele în timp ce-i prezentam fotografiile voiajului, mi-a istorisit următoarea întâmplare din cursul voiajului său de nuntă din vara anului 1937. Poposind cu tânăra soţie France pe Isola dei Pescatori (Italia), la cea mai mare pensiune locală, gazda i-a primit în mod cordial şi aflând că sunt în luna de miere le-a oferit cea mai frumoasă cameră, cu un vast pat matrimonial, precizând: „Acest pat i-a găzduit şi pe Regina voastră, Maria, cu Barbu Ştirbey!“.

Conu Neagu are un umor uneori foarte incisiv şi consecvent. De pildă, vis-à-vis este reşedinţa aşa-zisului prinţ Paul al României, titlu acordat abuziv de primăria bucureşteană. Acum câţiva ani, a sosit un plic adresat „Domnului Academician (sic!) Dr. Profesor Neagu Djuvara“, cuprinzând o invitaţie la o cafea, în vederea prezentării unor corespondenţe şi documente ale Regelui Carol al II-lea, aflate în posesia respectivului. Conu Neagu mi-a arătat scrisoarea şi s-a gândit câteva zile la un refuz politicos, începându-l cu cuvintele: „Stimate vecine“! N-am mai primit de atunci alte veşti de la prinţ, care stă deocamdată acasă cu arest la domiciliu pentru revendicări necuvenite suspecte...

Conu Neagu era Leu pe stil vechi

L-am însoţit pe Neagu Djuvara la numeroase concerte în cadrul Festivalelor Enescu din ultimii ani. A avut o intervenţie fabuloasă cu ocazia unei premiere bucureştene a operei „Oedipe“, care l-a lăsat pe preşedintele manifestaţiei, Ioan Holender, fără glas. Asistase cu trei sferturi de veac în urmă, în stagiunea pariziană din 1936, la premiera mondială a capodoperei enesciene la Palais Garnier (n.r. – unul dintre sediile Operei Naţionale din Paris)! Între ultimele evenimente muzicale la care l-am însoţit citez concertul Lisei Batiashvili, o frumoasă violonistă georgiană, stabilită la Paris, căreia Conu Neagu i-a făcut o declaraţie de admiraţie pe scena Sălii Palatului la finalul Concertului pentru vioară de Sibelius. În fine, l-am sprijinit, cu ocazia deschiderii stagiunii Filarmonicii de pe 1 octombrie 2015, la vernisajul bustului bunicului său – diplomatul şi mecena Trandafir Djuvara – în holul Ateneului Român. A ţinut un emoţionant discurs, urmat de participarea la concertul Beethoven nr. 4, interpretat de pianista Elena Başkirova, dirijat de Horia Andreescu. Compozitorul său preferat rămâne însă Frédéric Chopin.

Să nu uit de nenumăratele intervenţii din partea unor particulari pentru autografe, dedicaţii sau mici comentarii. Aşa, de pildă, la cererea Editurii Vremea, care publica un volum de Vintilă Horia, intitulat „Memoriile unui fost Săgetător“, autorul fiind născut pe 18 decembrie 1915, pe stil vechi, devenit pe stil nou 31 decembrie (zodia Capriconului), Conu Neagu a precizat pe coperta a patra a volumului: „Sunt cu 8 luni mai tânăr şi, din 18.08.1916, Leu, am devenit pe stil nou în 31.08, Fecioară!!!“.

FOTO1: Alături de doamna Loutou, secretară la Ministerul de Externe din Niamey
FOTO2: În faţa biroului său din capitala Nigerului

Evident, multe discuţii s-au purtat pe tema sejururilor noastre în Africa, el relatându-mi că în primele luni după sosire se simţea stingher, intimidat fiind de faptul că localnicii aveau reputaţia unor considerabile „dotări“. Văzându-l astfel singuratic, cu ocazia unei recepţii la ambasadă, consulul francez l-a încurajat spunându-i: „Bine, amice, dacă ai un camion care-ţi cade în pană, la ce mecanic apelezi? La cel cu cheia cea mai lungă sau la cel mai iscusit?“. Prinzând curaj, africancele i s-au părut tot mai deschise la culoare şi n-a mai pregetat să flirteze cu ele.

Conu neagu faţă cu Corectitudinea politică

Pe de altă parte, împărtăşim opinia că Africa, dominată de tradiţiile tribale şi sub presiunea Islamului militant, nu poate avea un viitor luminos. Numai în ultimii ani de după decolonizare au avut loc cumplite masacre şi chiar genocide, precum în Nigeria (Biafra), Rwanda, Etiopia, Sudan (Darfur şi noul stat, Sudanul de Sud), Eritreea, Sierra Leone sau Republica Democratică Congo (unde, după debarcarea lui Mobutu, surse de încredere apreciază numărul victimelor ucise la peste 5,5 milioane). Am discutat adesea de cumpliţii dictatori aşa-zişi marxişti, gen Sekou Toure în Guineea, Mengistu în Etiopia, Robert Mugabe în Zimbabwe, Milton Obote în Uganda, care şi-au ruinat popoarele care i-au ales şi viitorul ţărilor pe care le-au guvernat, în pofida incontestabilelor resurse naturale de care dispuneau.

Toate aceste consideraţii incorecte politic mi-ar atrage fulgerele nepoatei sărbătoritului, Sandra, pe care Conu Neagu o adoră. Ea are opinii politice la antipodul celor ale bunicului, e şefa unui ONG american intitulat Search for common ground, menit să aplaneze conflictele tribale şi interstatale din diverse ţări ale Lumii a Treia. Dar tocmai asta apreciez la Conu Neagu, faptul că nu se lasă încorsetat de corectitudinea politică, noua cenzură impusă de conducătorii lumii occidentale, inclusiv ai ţărilor Uniunii Europene şi practicată cu ferocitate de toate mediile aferente acestora – TV, radiouri şi îndeosebi presa scrisă.

O propunere: Istoricul Neagu Bunea Djuvara, academician

Vizitându-l de ziua centenarului pe stil vechi (18.08), am beneficiat de primirea unui exemplar din volumul omagial: „444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara“, adus de domnul Gabriel Liiceanu din partea editurii Humanitas, din care citez (din capitolul „Civilizaţia Europeană“, pag. 118) următorul fragment: „Cea mai gravă crimă făcută împotriva europenilor de baştină şi a culturii europene este deschiderea largă a porţilor Europei «hoardelor barbare» şi hămesite de foame din Asia şi Africa, care vor transforma Europa creştină, civilizată şi prosperă de astăzi în Euro-Indo-Arabia de mâine, în care urmaşii noştri vor putea, probabil, supravieţui pentru câteva generaţii în rezervaţii... Iar noi, europenii de rând, stăm cu braţele încrucişate şi ne văicărim de toate ticăloşiile care se petrec sub soare, fără a întreprinde nimic. Aşa încât ne merităm soarta spre ruşinea noastră a tuturor!“. Cine ar îndrăzni în Occident să publice astfel de rânduri, care ar stârni indignarea unor politicieni precum Barak Obama, Angela Merkel, François Hollande sau Jean-Claude Juncker şi a epigonilor acestora, deveniţi robi ai curentului dominând omenirea, intitulat „political correctness“...

Am profitat de prezenţa lui Neagu Djuvara în propria casă, numindu-l Preşedinte de onoare al Fundaţiei Culturale Erbiceanu. În această calitate, mi-a scris o frumoasă prefaţă la volumul de convorbiri intitulat „Trei vieţi într-una“. Editura Curtea Veche, care mi-a publicat cartea, a citat din textul respectiv, pe banda învelind volumul, următoarele rânduri: „Este o figură excepţională în sine, fără a mai ţine seama de antecedentele familiei. A străbătut taman 125 ţări, voiajând neîncetat. Nu cred că are seamăn azi în ţara noastră“.

Un remarcabil sprijin mi-a oferit Conu Neagu în 23 octombrie 2013, cu ocazia unei sesiuni comemorative în Aula festivă a Academiei Române, când a fost comemorat Centenarul de la stingerea din viaţă a străbunicului meu, Constantin Erbiceanu (1838-1913), istoric şi teolog, membru şi vicepreşedinte al instituţiei. Cu ocazia comunicărilor celor prezenţi şi în cursul cocktailului ce a urmat, văzând entuziasmul interlocutorilor, majoritatea membri plini ai Academiei Române, mi-am pus o întrebare, pe care mi-o repet neîncetat: De îndată ce limita de vârstă pentru primirea de noi membri ai Academiei Române a fost desfiinţată, de ce nu se ia iniţiativa cooptării ca nou membru a istoricului Neagu Bunea Djuvara? Profit de această ocazie spre a atrage atenţia mediilor să sprijine această iniţiativă, care ar conduce şi la un beneficiu de popularitate şi reputaţie pentru întreg ansamblul membrilor permanenţi, corespondenţi şi de onoare ai Academiei Române. M-aş bucura nespus ca apelul meu să aibă, în fine, rezonanţă!

Intertitlurile aparţin redacţiei.

O simfonie pentru Conu Neagu


Uneori, lui Neagu Djuvara îi lipseşte dansul. „Faptul că nu mă mai pofteşte nimeni ca să mai dănţuiesc în momentul de faţă e lipsa cea mai mare pe care o resimt. Dansul era o nebunie“, spunea istoricul deunăzi. Câteodată, regretă că n-a studiat mai bine pianul. A abandonat studiul când avea 13 ani. Cel mai mult îi place Chopin. Îi aduce aminte de mama lui, cântând la pian cu mâinile sale de prinţesă. Şi poate că lui Neagu Djuvara îi mai lipsesc şi alte lucruri, locuri. Are 100 de ani, s-au întâmplat atâtea în timpul ăsta! Dar e ceva ce, cu siguranţă, nu-i lipseşte: prietenii. Neagu Djuvara are o mulţime de prieteni. Aproape 19 milioane de prieteni. Nu e de mirare că atâţia l-au felicitat pe 18 august. S-au făcut reportaje şi sinteze, s-au publicat fotografii şi cărţi şi se vor mai face şi se vor mai publica. Neagu Djuvara a împlinit 100 de ani, iar prietenii săi au nevoie să-şi aducă aminte. Din 18 august, în România a fost o adevărată simfonie pe partiturile căreia a stat doar numele acestui boier. Iar una dintre cele mai frumoase părţi ale acestei simfonii este volumul „444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara“, publicat la editura Humanitas. Nu e chiar Chopin, dar nu e nici pe departe mai puţin romantic. Citiţi notele care urmează şi judecaţi dumneavoastră. Iată de ce-i lipseşte lui Neagu Djuvara atât de mult dansul.


Cele trei vieţi ale lui Neagu Djuvara

de Gabriel Liiceanu

„Toată viaţa mea este o viaţă romantică“, mărturiseşte Djuvara într-un interviu. Şi cum să nu fie romantică – dacă nu de-a dreptul picarescă – o viaţă în care decorul se schimbă la câţiva ani o dată? Care are, în miezul ei, neaşezarea ca regulă, sau un şir nesfârşit de prea multe aşezări trecătoare? Amintirile pe care le scrie în jurul vârstei de 85 de ani sunt ale unui „pribeag“ (Amintiri din pribegie, 2002) care-şi începe periplul pe harta Europei (şi mai târziu a Africii) la scurtă vreme de la naştere: Bucureşti, Sankt-Petersburg, Montreux, Bruxelles, Bucureşti, Sinaia, Nisa, Paris, Bucureşti, Odessa, Bucureşti, Lisabona, Stockholm, Paris, Niamey, Atena, Paris, Bucureşti…

Şi, aşa cum îi stă bine unui adevărat pribeag, merită observat că, niciodată într-o sută de ani, Djuvara nu a locuit într-o casă a lui.

La fel de imprevizibile şi schimbătoare îi sunt şi preocupările: elev la Sinaia (1924–1927), apoi la Nisa, „printre corsicani, regi afgani şi sultani“, şi Paris (1928–1934), licenţiat în Istorie la Sorbona (1937) şi apoi doctor în Drept la Paris (1940), elev-ofiţer de rezervă şi artilerist pe Frontul de Est (1941–1943), angajat la Ministerul de Externe la Direcţia Cifrului (1943), secretar de legaţie la Stockholm (1944–1947), „activist“ în exilul românesc (1948–1960), jurnalist la Europa Liberă (1961), consilier diplomatic şi juridic al preşedintelui Republicii Niger şi profesor de drept internaţional la Universitatea din Niamey (1961–1984), doctor în istorie la Sorbona (1972), din nou activ în exilul parizian (1984–1989), licenţiat al Institutului de Limbi şi Civilizaţii Orientale de la Paris (1988), profesor-asociat de istorie la Universitatea din Bucureşti (1991–1997), în sfârşit, unul dintre cei mai îndrăgiţi intelectuali ai României de după 1990.

Acestea sunt cele trei vieţi ale lui Neagu Djuvara. Cea franceză, cea africană, cea românească: separate şi împletite deopotrivă, trimiţând la un final neaşteptat, care este totodată un nou început, survenit la o vârstă când oamenii, îndeobşte, se pregătesc de hibernare şi de ieşirea din viaţă. Iar dacă partea finală pare să fie împlinirea („până atunci viaţa mea fusese o uriaşă paranteză“), atunci ce lucru nemaipomenit: o viaţă care începe cu adevărat în clipa în care părea că sfârşeşte! Acesta e miracolul vieţii lui Neagu Djuvara: cel al revenirii în ţara lui după o absenţă de 45 de ani, când, întrebându-se şi întrebat fiind ce mai caută aici după atâta amar de vreme, a răspuns pe un ton cu inflexiuni evanghelice: „Am venit ca să ofer, nu ca să primesc.“

Când a revenit, nimeni nu-l mai ştia. Cazul lui este unic şi reprezintă cea mai surprinzătoare formă de întoarcere din cultura română. Toţi marii exilaţi ai României au plecat fără să se mai întoarcă. Şi toţi au devenit mari în exil. Toţi şi-au împlinit destinul în afara ţării. Nici unul nu şi-a închis, întorcându-se, bucla vieţii. Pe Djuvara însă destinul îl aştepta acasă.

Este singurul dintre cei plecaţi care a cunoscut împlinirea nu în exil, ci după revenirea din el, şi asta într-o perioadă a vieţii care s-a întins între 73 şi 100 de ani.

Centenarul Neagu Djuvara este nemuritor

de Georgeta Filitti

Euforia Revoluţiei din 1989 s-a prelungit pentru mulţi dintre noi cu venirea câtorva români exilaţi. Între ei, Neagu Djuvara. A intrat în casa noastră degajat, spiritual, vorbind o limbă neaoşă de mare rafinament. […]

Trebuie să vorbesc tineretului, el e nădejdea redresării ţării, ne-a spus într-o seară Neagu, pe când flecăream voioşi în salonaşul nostru din Strada Icoanei.

I s-a dat o sală de seminar cam întunecoasă la Facultatea de Istorie; după trei săptămâni, chiar şi amfiteatrul N. Iorga devenise neîncăpător. Noutatea discursului, abordarea fără inhibiţii a oricărui subiect şi mai cu seamă acea virtute, dobândită în şcolile franceze, de a gândi, de a raţiona singur – iată cheia succesului netăgăduit al celui care „nu mâncase salam cu soia“ alături de noi. În schimb, îşi păstrase, într-un exil nu totdeauna binevoitor, independenţa spirituală, dorinţa de desăvârşire şi acea cuceritoare limbă română pe care nu ne mai săturam ascultând-o.

Îngerul compasiunii şi al suferinţei irosite

de Horia-Roman Patapievici

Îmi place să cred că Îngerul compasiunii pentru suferinţele irosite în istorie a păstrat pentru noi, supravieţuitorii din ţară, pe cineva ca un ideal-tip (Idealtypus îi spunea Weber) ori ca un universal concret (konkretes Allgemeines îi spunea Hegel) în carne şi oase, capabil să întrupeze în chip viu şi neafectat de distorsiuni ceea ce fusese mai bun şi în acelaşi timp mai egal răspândit în civilizaţia socială, morală şi intelectuală a României interbelice. Şi că pe acest universal concret în carne şi oase Îngerul compasiunii l-a readus în ţară, după prăbuşirea comunismului, pentru ca noi toţi să putem vedea cum am fi arătat într-o versiune a noastră mai bună: cum ne-am fi mişcat, îmbrăcat, purtat, îndreptat ţinuta; cum ne-am fi mirat, ridicat vocea, enervat, dres glasul, ţinut firea; cum am fi argumentat ori ne-am fi indignat; cum am fi ştiut să ascultăm, să formulăm judecăţi, să fim curtenitori, să polemizăm, să spunem adevărul în faţă; cum am fi ştiut să suferim, să iubim, să facem curte, să părăsim, să ne cerem scuze; cum ne-am fi scris cărţile proprii şi cum le-am fi citit pe ale altora; cu ce ton am fi ţinut conferinţe, cum am fi ştiut să povestim; cum ne-am fi iubit ţara, cum am fi criticat-o, cum ne-am fi privit semenii cu care am fi fost în dezacord – pe scurt, cum am fi fost dacă am mai fi ştiut ce însemna pe vremuri să fii civilizat şi european într-o manieră curat românească, aşa cum ştiuseră interbelicii.

Omul pe care Îngerul compasiunii pentru suferinţele irosite în istorie l-a ales pentru a fi martorul nostru inconturnabil, în acelaşi timp ideal-tip al civilizaţiei româneşti din interbelic şi universal concret al culturii noastre din epoca ei cea mai fertilă, a fost Neagu Djuvara.

La şaptezeci şi trei de ani, când Îngerul compasiunii l-a readus în ţară, Neagu Djuvara era perfect fertil şi alegru, pregătit pentru o nouă tinereţe, pe care a trăit-o alături de noi cu o intensitate, o pasiune intelectuală şi o distincţie a civilizaţiei admirabile. Cine a avut ochi de văzut a putut vedea. Cine a avut urechi de auzit a putut auzi. Mai mult decât a făcut Neagu Djuvara pentru noi nici pietrele nu pot striga. Îngerul compasiunii pentru suferinţele irosite în istorie ni l-a adus, iar el şi-a făcut cu asupra de măsură datoria de a ne arăta, în carne şi oase, nouă, celor care am uitat, ce înseamnă să fii civilizat şi european într-o manieră curat românească.

La o aniversare specială

de Andrei Pippidi

Cel căruia-i aducem astăzi omagiul nostru este ultimul martor al unor evenimente istorice despre care era dator să vorbească. Trebuie neapărat ţinut seama de ce a avut de spus despre Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august. Nicăieri publicul românesc, cel de toate zilele, n-ar afla o expunere mai exactă a negocierilor purtate în 1944 la Cairo sau la Moscova, cu unii, dar fără ceilalţi, şi a jocului de informaţii trunchiate de la Bucureşti. Aici, relatarea misiunii lui Neagu Djuvara la Stockholm este însoţită de un teanc de documente, între care chiar raportul pe care l-a redactat imediat şi care este depus în arhiva de la Stanford.

Ziua de 23 august avea să fie pentru cel trimis fără voie, ca un curier al disperării, începutul unei biografii noi. Aceasta e urmărită de-a lungul anilor de încercare în „Amintiri din pribegie“, unde e povestită experienţa sa care nu semăna cu a nimănui. Suntem astfel, datorită autorului care n-a uitat nimic, spectatorii multor vieţi cu care s-a întâlnit a sa. Şi ele nu sunt numai din epoca noastră, căci memoria lui de istoric se întoarce la analogii din trecut. E un mare spectacol.

Numai în societatea noastră, în care el, Neagu Djuvara, este supravieţuitorul unei civilizaţii morale moarte, poate să fie cineva un fenomen cultural de unul singur.

Un destin bine croit: Neagu Djuvara

de Andrei Pleşu

După decenii întregi în care istoria a trebuit să se strecoare, ca disciplină, printre nenumărate clişee ideologice, să navigheze printre adevăruri camuflate, desfigurate sau ocolite, să accepte o îndelungată asceză, care risca să producă standardizarea ireparabilă a discursului istoric, Neagu Djuvara a readus la rampă istoria vie, istoria ca istorisire, istoria colocvială, prietenoasă, seducătoare, liberă de „ştaif“ catedratic şi de „exigenţe“ conjuncturale. Lucrările sale au, de aceea, un efect terapeutic, purificator: ele curăţă, fără dureri, plămânii neoxigenaţi ai cititorului autohton şi convertesc normativitatea solemnă a istoriei de cabinet în poftă vitală de cunoaştere, în obiect al curiozităţii tinereşti şi al bucuriei.

citeste totul despre: