160 de ani de libertate. De la robii Domnului la ţiganii nimănui

160 de ani de libertate. De la robii Domnului la ţiganii
nimănui

ANIVERSARE Pe 20 februarie se împlinesc 160 de ani de la momentul desfiinţării robiei în Principatele Române. După cinci secole de Ev Mediu greu, în 1856, romii erau oameni liberi, fără de stăpân.

„Musă ce lui Omir odinioară/ Cântaşi Vatrahomiomahia,/ Cântă şi mie, fii bunişoară,/ Toate câte făcu ţigănia,/ Când Vlad Vodă îi dede slobozie,/ Arme ş-olaturi de moşie“. Aşa începe Ioan Budai-Deleanu epopeea română „Ţiganiada“ − „izvoditură noao şi orighinală românească“, cum o numea scriitorul ardelean, cu puternice accente antifeudale şi anticlericale − ce spune povestea ţiganilor uniţi sub arme de Vlad Ţepeş pentru a ţine piept oştirilor otomane păgâne. Oastea ţiganilor, unită în spirit de datoria faţă de glia părintească şi de speranţa eliberării, e aşezată între Flămânda şi Inimoasa − căci, mai degrabă, foamea şi curajul îi mânau pe oameni de acasă. Aşa mergeau lucrurile în Evul Mediu.

Cei mai buni meşteşugari

„Ţiganiada“ lui Budai-Deleanu avea loc, fictiv, în secolul al XV-lea − la aproape un secol şi jumătate distanţă de momentul în care, istoric, s-a convenit că au sosit ţiganii în Europa şi în spaţiul românesc. Nicolae Iorga susţinea că aceştia au ajuns în Europa în timpul invaziilor mongole şi tătare, fiind luaţi ostatici de către regii europeni, după înfrângerea hoardelor invadatoare. Totuşi, primele atestări documentare care indică prezenţa ţiganilor în spaţiul românesc datează din 1385 şi 1387 şi fac referire la două donaţii, către mănăstirea Tismana, respectiv către mănăstirea Vodiţa. Printre bunurile donate se numără: „satul Jidovstiţa, livezile din Bahnino, morile de pe Bistriţa şi 40 de familii de ţigani“. Aşadar, acesta era statutul ţiganilor aşezaţi în Ţările Române, de robi. Puteau fi vânduţi şi cumpăraţi ori schimbaţi. Erau marfă.

Momentul exact al instituirii stării de robie nu este cunoscut, însă motivaţiile au putut fi înţelese de către istorici şi sunt, mai degrabă, de natură economică. „Ţăranii nu erau destul de numeroşi şi, mai ales, nu erau atât de buni artizani ca ţiganii, care practicau tot felul de meşteşuguri, îndeosebi pe cele de fierari, zidari şi cărămidari. [...] În vreme ce majoritatea statelor europene îi alungau pe ţigani dincolo de graniţele lor, cele două Principate Române, Moldova şi Ţara Românească, le-au interzis să părăsească teritoriul şi i-au luat în robie“, explică cercetătoarea franceză Emmanuelle Pons în lucrarea „De la robie la asimilare“.

Robii Domnului şi ceilalţi

Într-o societate predominant agrară şi cu discrepanţe socio-economice majore, numai Domnia, mănăstirile şi boierii puteau deţine robi. Ţiganii Domnului erau cei mai numeroşi şi cuprindeau patru categorii de ţigani liberi să umble prin ţară − zlătarii, ursarii, lingurarii şi lăieşii. Deşi nomazi, toţi plăteau un bir anual către stat. După Domn, mănăstirile erau cel mai mare proprietar de robi. Fie erau cumpăraţi la licitaţii, fie veneau din donaţii din partea Domnului sau a boierilor în căutare de iertare a păcatelor. Stăpânii − mănăstiri şi boieri deopotrivă − se bucurau de toate talentele acestor robi, cu îndeletniciri diverse: agricultori, sticlari, căldărari, ţesători, blănari, bucătari şi numeroşi lăutari.

Viaţa la stăpân era aspră. Abuzurile nu erau situaţii ieşite din comun. Mihail Kogălniceanu, care a scris prima lucrare despre viaţa ţiganilor din Principate, în 1837, a documentat şi caznele la care erau supuşi. „Acest soi de tortură crudă constă în lovirea tălpilor cu nuiele, picioarele fiind legate de un drug pe care doi oameni îl ţin ridicat, astfel încât cel bătut să nu se poată sprijini de pământ decât cu capul şi umerii“, scria Kogălniceanu. Aşa mergeau lucrurile în zorii epocii moderne.

„O absolv de robie“

Totuşi, dacă robul era cuviincios şi loial stăpânului, situaţia se schimba. Boierul putea emite un act de emancipare prin care elibera un rob. „Eu, subsemnatul, declar prin prezenta că ţiganca Maria, fiica lui Dumitru Cracău şi urmaşă a robilor moşteniţi de la părinţii mei, văduvă de la moartea soţului său, pentru că m-a servit cu devotament şi afecţiune din copilărie şi în timpul creşterii sale în casa mea, punându-şi tot sufletul în munca sa, în aşa fel încât întotdeauna şi-a atras recunoştinţa mea şi a soţiei mele: prin prezentul act pe care i-l înmânez, o absolv de robie şi o autorizez să plece unde şi când va vrea; atâta timp cât va dori să rămână în casa mea, ea se va bucura, fără cea mai mică problemă, de camera sa şi de mâncarea zilnică, ca toate celelalte roabe din această casă. Asta va servi ca exemplu şi fiului său − Dincă − care, dacă se va purta ca mama lui, va fi eliberat la timpul său“, scria, de pildă, logofătul Dimitrie Canta, pe 8 iunie 1849. Treptat, sub influenţa Iluminismului european, unii boieri au început să elibereze sclavii. De exemplu, Ion Câmpineanu a fost unul dintre boierii care şi-au eliberat robii timpuriu, din 1834.

Acest soi de tortură crudă constă în lovirea tălpilor cu nuiele, picioarele fiind legate de un drug pe care doi oameni îl ţin ridicat, astfel încât cel bătut să nu se poată sprijini de pământ decât cu capul şi umerii.

Mihail Kogălniceanu

Libertatea

În Transilvania, epoca absolutismului luminat a adus şi îmbunătăţirea condiţiei ţiganilor. Împărăteasa Maria Tereza şi împăratul Iosif al II-lea au luat mai devreme măsuri de sedentarizare a ţiganilor nomazi. Suplimentar, copiii au fost obligaţi să frecventeze învăţământul religios. Ţiganii din proprietatea unui nobil aveau să deprindă mai degrabă muncile agricole decât meşteşugurile tradiţionale.

În celelalte două Principate Române, instituţia robiei a persistat până la jumătatea secolului al XIX-lea. Treptat, au fost luate măsuri restrictive privind robia, cum ar fi interdicţia de a despărţi familiile atunci când erau vânduţi sau schimbaţi robii şi reducerea unor drepturi ale stăpânilor. Abia în 1837, au fost eliberaţi ţiganii domneşti din Ţara Românească, aceştia fiind trataţi ca ţărani liberi. Ulterior, prinţul Bibescu a eliberat şi robii clerului. La 31 ianuarie 1844 şi domnitorul moldovean Sturdza a decretat abolirea robiei pentru ţiganii mănăstireşti şi pentru cei care lucrau în oraşe. Robia mai exista doar în curţile boierilor.

După Revoluţia de la 1848 este obţinută desfiinţarea completă a instituţiei robiei. Domnitorul Grigore Alexandru Ghica decide, pe 22 decembrie 1855, emanciparea tuturor ţiganilor din Moldova. Anecdota spune că gestul său a fost determinat de povestea unui tânăr ţigan care se sinucisese din dragoste şi neputinţă, pentru că nu fusese eliberat pentru a lua în căsătorie o fată liberă. Pe 20 februarie 1856, Barbu Ştirbei a proclamat aceeaşi lege în Ţara Românească. Robia a luat sfârşit. După cinci secole. Aşa merg lucrurile.

Mai târziu, românii au avut şansa de a-l asculta pe Fărâmiţă Lambru, cu al său minunat „Inel, inel de aur“: „Eu te-am iubit, copilă/ Dar n-am avut noroc“. Şi nu numai. Au mai fost şi alţii.

„Unde să vezi astăzi «ţiganul» de odinioară?“

Reforma juridică din Principatele Române a eliberat, estimativ, 250.000 de oameni. Oameni liberi să-şi muncească pământul, să-şi practice meşteşugurile şi să trăiască în liniştea bordeielor lor, dar captivi de generaţii în relaţia stăpân-rob. Oameni care au rămas la periferia societăţii – şi a oraşelor şi satelor, deopotrivă.

Emanciparea

Abia în perioada interbelică, când se declarau ţigani 242.656 de persoane (la o populaţie totală de 14.280.729), conform recensământului din 1930, s-a remarcat o accelerare a mişcării rome de emancipare şi apariţia unei elite. Totuşi, 84,5% din romi locuiau în mediul rural şi numai 15,5% în oraşe, conform lui Petre Petcuţ, în volumul „Rromii. Sclavie şi libertate“. Dacă majoritatea romilor de la sate se ocupau cu agricultura, angajaţi de marii moşieri, la oraşe situaţia era mai dinamică. S-au înfiinţat organizaţii socio-profesionale, care se preocupau cu popularizarea culturii rome. De pildă, în martie 1933, a fost înfiinţată Asociaţia Generală a Ţiganilor din România. Obiectivele cuprindeau toată aria socio-culturală privind comunitatea romă: alfabetizarea, înfiinţarea unei universităţi populare rome şi a unui muzeu rom, stabilirea de ateliere de lucru şi colonizarea romilor nomazi.

Românizarea

Avântul de integrare culturală şi socială a romilor a fost oprit brusc de instalarea la putere a lui Ion Antonescu. S-a dorit separarea romilor de comunităţile româneşti. S-a introdus ideea deportării peste Nistru. Departe, în Ucraina de azi. În primii ani ai comunismului, chestiunea romă revine în prim-plan. În 1945, guvernul Petru Groza împroprietăreşte 19.559 de romi, anume jumătate din populaţia rămasă în ţară, explică Petre Petcuţ în „Rromii. Sclavie şi libertate“. Iar în anii ’60, situaţia romilor se schimbă. În condiţiile în care Partidul Comunist Român dorea omogenizarea societăţii româneşti, s-a considerat o problemă identitatea romă. Era necesară românizarea ţiganilor. Învăţământul a devenit obligatoriu, dar sărăcia şi marginalizarea din partea majorităţii a păstrat abandonul şcolar la cote ridicate. S-a dorit sedentarizarea nomazilor, dar autorităţile s-au lovit, uneori, de reticenţă în faţa schimbărilor şi de dorinţa de păstrare a tradiţiilor.

Situaţia romilor din România la 160 de ani de la eliberarea din robie a fost dezbatută pe 21 ianuarie în cadrul unei conferinţe organizate de Grupul Alianţei Progresiste a Societăţilor şi Democraţilor din Parlamentul European. Acesta a fost evenimentul de deschidere a unei serii de acţiuni aniversare ce pun în prim-plan dezvoltarea comunităţilor de romi, precum şi memoria şi păstrarea identităţii acestora.

Ei se duc la pas spre un alt popas

În loc de concluzie şi pentru o reflecţie asupra identităţii şi imaginii romilor de ieri, redăm un fragment din textul „Moda în şatră. Colecţia toamnă-iarnă a anului 1832“, publicat de Petre Florin Manole, istoric şi membru al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

„La 21 decembrie 1831, cinstita Mare Vornicie a Trebilor Dinlăuntru scrie poruncă Ocârmuirii judeţului Romanaţi, într-un caz pe care astăzi l-am numi... de abuz în serviciu. Documentele spun că un cinovnic, orânduit din partea cinstitei Vornicii a Temniţilor cu expulzarea ţiganilor netoţi în Turcia, i-a petrecut pe aceştia după poruncă, dar fără de bunuri. Altfel spus, i-a trecut graniţa, dar le-a şi luat toate lucrurile: căruţe, cai, haine, unelte. Aşadar, ceva mai târziu, la 6 ghenar 1832, cinstita Mare Dvornicie a Trebilor Dinlăuntru primeşte răspunsul Ocârmuirii Romanaţilor. Un om al Ocârmuirii, de credinţă şi cinstit, făcuse inventarul solicitat, de câtiţimea şi felul lucrurilor luate de către cinovnic. Iată cam ce zic documentele că s-ar fi găsit în gospodăria pe roţi a unei familii de romi. Unelte şi alte obiecte: 2-3 securi şi topoare, frâie de cele de lână, un cort de lână şi altul de cânepă, mai multe ploşti, o pătură de blană, două cergi şi un cearşaf de pânză.  Haine: un mintean, un brâu de lână şi-un chimir, o căciulă neagră de capră, o sarică, o cămaşă voinicească şi una femeiască, un ilic de cânepă.

Nimic special – veţi zice – căci aceste lucruri se găseau, desigur, şi în casa ţăranului român. N-aveau unelte pentru agricultură, căci erau nomazi, dar aveau aceleaşi straie. Asta l-a făcut pe Nicolae Iorga să scrie mai tarziu, referindu-se la vremurile sale, că uitându-te la ţigan vezi ţăranul român de odinioară.

Dar unde să vezi astăzi, de-l cauţi, «ţiganul» de odinioară? Nicăieri, dar l-ai putea vedea la un Muzeu al Culturii Romilor. Dacă va exista.“

citeste totul despre: