VIDEO Record de precomenzi: „Biblia pierdută“ a autorului român Igor Bergler

Romanul „Biblia pierdută“ de Igor Bergler, publicat de Editura Rao, se va găsi în librării începând cu 1 octombrie. Cu toate acestea, în ultimele două săptămâni, s-au vândut deja 4000 de exemplare precomandate. În general, în România, o carte devine bestseller, după ce se vinde, de-a lungul unui an,  în aproximativ 5000 de exemplare.

Editura Rao estimează că, până pe 30 septembrie, la sfârşitul perioadei de precomandă, „Biblia pierdută“ ar putea  ajunge la peste 8.000 de exemplare vândute. Volumul este la fel de apreciat ca scrierile unor autori străini precum Dan Brown şi Umberto Eco. 

Anul acesta, Târgul de carte „Gaudeamus“ se va desfăşura sub semnul acestei cărţi-eveniment. În plus, romanul lui Igor Bergler (45 de ani) va avea standuri individuale, în cele mai importante librării din ţară. În ceea ce priveşte pagina de Facebook, numărul fanilor depăşeşte 11.000, la numai patru luni de la lansare.

Jean Harris, scriitoarea şi eseista care va traduce cartea în limba engleză, a notat în postfaţa volumului: „Deja la pagina 100, cred, eram fascinată total şi prinsă atât de tare în mrejele povestirii, încât nu am mai putut să las cartea din mână. (...) Am făcut această trimitere evidentă la «Numele trandafirului», pentru că este clar că autorul este un admirator înfocat al semioticianului italian în integralitatea sa. Dar să nu anticipăm“. (...) 

„Personajul principal e în permanentă mişcare — şi aici o referinţă la un personaj dintr-un alt roman al lui Eco, Jacopo Belbo, care moare în «Pendulul lui Foucault», pentru că a încetat să se mişte, universul fiind în continuă mişcare, referinţă clară la tradiţia iudaică. E un road-novel în acest sens. De la Sighişoara la Praga, de la Praga la Londra, apoi la Washington şi înapoi în Europa, la Bologna. Pe măsură ce personajul străbate globul, stilul naraţiunii se schimbă pe nesimţite şi începe să semene tot mai mult cu stilul de scriitură şi, chiar de cinema, din regiunea unde se află personajul la fiecare moment al cărţii“, explică Jean Harris. 

Volumul de ficţiune, bazat pe întâmplări reale, aşa cum susţine autorul, spune povestea profesorului Charles Baker, de la Princeton, care descoperă o mare conspiraţie, pe când se află pentru o conferinţă de istorie la Sighişoara, unde s-a născut Vlad Ţepeş. Personajul găseşte legătura dintre trei crime. Vlad Ţepeş i-a oferit bani fierarului Gutenberg  din Mainz, pentru a inventa un mod rapid  de a multiplica un mesaj secret. Mesajul a fost ascuns în prima carte tipărită vreodată, intitulată „B42“ sau „Biblia lui Gutenberg“. 

Profesorul, împreună cu agenta Christa Wolf de la INTERPOL, descoperă o societate secretă care domină lumea inclusiv în zilele noastre şi care controlează instituţiile financiare globale, guvernele şi mass media. Singura teamă a membrilor societăţii este că mesajul ascuns de Dracula, în „Biblia lui Gutenberg“, ar putea ieşi la iveală. „Arta suspansului lui Dan Brown întâlneşte cultura enciclopedică şi umorul lui Umberto Eco“, scrie Calvin Moore, de la Harvard University. 

FRAGMENTE

Deschise ochii, dar ochii nu se deschiseră. Mai încercă o dată. Pleoapele păreau că se mişcă. Dar nu se întâmplă nimic. Cu efort, ridică braţul. O înţepătură groaznică aproape îi paraliză de durere umărul. Duse, totuşi, mâna la ochi. Deschişi. Pleoapele erau ridicate. Îşi simţi genele. Clipi când le atinse. Şi atunci de ce nu vedea nimic? Încercă să se concentreze. Visa? Durerea din umăr urca pe gât şi se fixa în creştetul capului. Îşi mută mâna în spate, în locul unde părea înfipt un ac lung şi subţire care îi intra direct în creier. Ce naiba se întâmpla?  Durerea deveni şi mai ascuţită un timp scurt. Simţi că leşină. Îndepărtă mâna şi durerea păru să cedeze. Deveni mai difuză. Simţi pe degete ceva umed şi lipicios. „E sânge”, îşi spuse. Ochii începeau să se obişnuiască cu întunericul. Ce beznă! N-a mai experimentat niciodată un întuneric atât de adânc. Ochii se vor obişnui. Uşor, uşor. Făcu un efort. Răsuci capul şi căută cu privirea o sursă de lumină oricât de mică, un geam, un fir care să scape pe sub vreo uşă, prin vreo crăpătură. Nimic.

Era întins pe spate. Îşi adună forţele şi încercă să îşi adune gândurile. Nu îşi amintea nimic. Pipăi cu mâinile în

jur. Pământ. Inspiră adânc şi un miros fetid îi umplu nările. Umezeală. Nu simţea aer proaspăt, deci nu era afară. 

„Sunt îngropat de viu”, îşi spuse. Apoi ridică ambele mâini ca pentru a atinge capacul sicriului. Nimic. Mâinile se înălţară în gol până la limita durerii, străpungând aerul. Măcar avea aer. Era bucuros că poate respira chiar dacă îl dureau coastele. Nu era îngropat. Pentru a se convinge se ridică în cot, se rostogoli pe o parte, apoi se ridică în patru labe. Nu îndrăzni mai mult. Nici un reper spaţial, dezorientare totală. Părea subsolul unei case vechi. Nu ştia cât de înalt e subsolul şi nici unde erau pereţii. Se temu să nu se lovească mai tare.

Încercă să se adapteze cât mai repede la întuneric. Îşi spuse, atât cât putea gândi, că trebuie să îşi folosească celelalte simţuri. Inspiră din nou. Acelaşi miros înţepător de pământ reavăn amestecat cu un aer stătut. Umezeală. Şi mai era ceva, ceva ce nu recunoştea, ceva îngrozitor. Mirosul nu îi folosi la nimic. Aşa că ciuli urechile. Mâinile şi picioarele îi tremurau. Îl dureau palmele şi genunchii. Pietricele îi intrau în palme. Îşi simţi genunchii sub greutatea considerabilă a corpului ca şi când ar fi stat pe coji de nucă. Se rostogli din nou pe spate şi ascultă. Nimic. Ca şi întunericul, şi tăcerea era desăvârşită. Nici un zgomot de pe stradă, dacă o fi fost vreo stradă pe undeva prin preajmă.

Unde era? Şi cum ajunsese acolo? Ultimul lucru care îi venea în minte. Care era ultimul lucru? Era acasă. Se pregătea de culcare. Patul era făcut, pregătit pentru somn. Partea soţiei era goală, nederanjată. Soţia îl părăsise de mult, dar el încă avea obiceiul de a o căuta înainte de culcare. Lumina de la baie era aprinsă şi uşa usor crăpată. Un obicei de demult, de când se ştia. De pe vremea când îi era foarte frică de întuneric. O aprindea invariabil, în fiecare seară înca înainte de a începe să se întunece. Îşi părăsea micul atelier de tâmplărie pentru a urca să aprindă lumina, apoi se întorcea la mobilele lui. Întunericul atârna greu. Mai ales acolo, în oraşul său. Mai ales de când era din nou singur. Făcu eforturi să îşi amintească, dar nu îi veni nimic altceva în minte. Să fi adormit imediat? Poate că visa. Durerea din creştet părea totuşi a naibii de reală. Încercă să se agaţe de încă ceva. Încă o amintire. Parcă totuşi visase ceva. I se făcuse foarte frig. Dârdâia sub plapumă. Şi o umbră care se prelingea pe peretele dormitorului. O umbră lunguiaţă şi diformă. O umbră care se apropia de patul sau. Şi mirosul acela. O mână pe faţă. Îi cuprinse capul ca o menghină. Ceva îi zgârie obrazul. În mai multe locuri. Îi dădu sângele. Ceva, o bucată de pânză îi acoperi gura şi nasul. Respira tot mai greu. (Copyright Editura Rao)