Viaţa de familie din Iugoslavia Socialistă, în volumul „Străin în căsnicie“ de Emir Kusturica
0
Volumul „Străin în căsnicie“ al cineastului sârb Emir Kusturica fost publicat recent în colecţia Biblioteca Polirom. Cartea cuprinde mai multe povestiri despre viaţa unor familii din Bosnia şi Herţegovina anilor ’70, teritoriu care i-a aparţinut Iugoslaviei până în 1992.
În povestirile din volumul „Străin în căsnicie“, tradus din limba franceză de Mădălin Roşioru, personajele principale sunt trei tineri: Dragan, Aleksa şi Kosta. Aceştia intră în conflict cu părinţii, se îndrăgostesc şi se maturizează treptat. Cu trecerea anilor, iubirea adolescentină devine serioasă, în urma căsniciei.
Regizorul şi scenaristul Emir Kusturica (60 de ani) realizează o „monografie“ a cuplului, întrucât urmăreşte numeroase aspecte ale vieţii de familie, mai ales momentele dramatice şi burleşti, care se desfăşoară într-un decor specific realismului magic. În paginile cărţii se regăsesc şi amintirile autorului, din perioada în care, în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, Partidul avea ultimul cuvânt de spus.
„În textele lui, Emir Kusturica inventariază clipe de iubire şi de nebunie, de disperare şi violenţă în Sarajevo, Belgrad sau în sate din fosta Iugoslavie, de parcă ar dori să salveze, înainte ca Europa să fie nivelată, puţin din sufletul slav, căruia îi este portdrapel fervent. Găseşti aici scatoalce, chercheliri, hlizit de voie, muzici cu aer cunoscut, prin care paginile capătă substrat visual“, scrie publicaţia literară franceză „BibliObs“.
Emir Kusturica s-a născut în 1954, la Sarajevo, unde şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa. În 1978, a absolvit Academia de Arte Dramatice din Praga (celebra FAMU) şi a devenit, în scurt timp, unul dintre cei mai apreciaţi regizori sârbi. Publicul a apreciat îndeosebi filmele Ce mai ştii de „Dolly Bell?“ (1981), „Tata în călătorie de afaceri“ (1985), „Vremea ţiganilor“ (1988), „Arizona Dream“ (1993), „Underground“ (1995), „Pisica albă, pisica neagră“ (1998), „Viaţa e un miracol“ (2004) şi „Promisiunea“ (2007). A fost premiat cu Leul de Aur la Festivalul de Film de la Veneţia şi de două ori cu Palm d’Or, la Festivalul de Film de la Cannes. Cartea de memorii „Unde sînt eu în toată povestea asta?“ (Polirom, 2015) a reprezentat debutul lui editorial.
FRAGMENTE
În slip, tocmai îşi bomba torsul, împăunându-se, examinându-se în oglindă. A verificat cu mâna temperatura apei din cadă, din care scăpau aburi. Preţ de-o clipă, asta m-a încălzit. De cealaltă parte a bucătăriei, s-a deschis o uşă şi s-a ivit ţiganca blondă care mă lăsase fără nimic pe mine. Inima îmi bătea să -mi sară din piept ; încă puţin şi făceam infarct, ca tata. Ea s-a apropiat de cadă, s-a oprit, a lăsat să-i alunece prosopul care-i acoperea trupul. Sânii îi erau ascuţiţi, iar fesele ca un şezut de scaun. Uitasem de frig! Nu ştiu dacă aşa obişnuia Nedo să zică „Mă rog… fiecare cum simte“ cu femeile, dar începu să scoată nişte strigăte de Tarzan şi sări în cadă ca la Bembaša1. Împroşcând apă peste tot, s-a întors, şi a scos slipul, apoi s-a lăsat sub apă, înainte să dispară cu totul. Ţiganca blondă a izbucnit în râs şi a aşteptat urmarea. Când Nedo a revenit la suprafaţă, şi-a scuturat părul ud, răgând ca un tigru. Evident, aveam de-a face cu un număr bine pus la punct, fiindcă ţiganca blondă, care se dăduse înapoi până la fereastră, s-a repezit spre cadă şi a sărit peste el, urlând. Amândoi s-au scufundat pentru o clipă, revenind la suprafaţă înlănţuiţi. Nedo o ţinea pe fată cum ar ţine tocul un elev model. Făceau o gălăgie infernală, gâfâiau, trupurile li se izbeau de pereţi. Nicicând nu mi aş fi închipuit cât de crudă poate să fie o viaţă de bărbat.
Brusc, cineva m-a bătut pe spinare. M-am întors – era bătrânul Ćelo.
— Asta face toţi banii, zbiară mai dihai ca la nunta lu’ frate su! Dar tu, copile, ce cauţi aici?
— Eu… nimic!
— Cum, nimic? ! La mine acasă nu-i nimic pe gratis! Nedo şi ţiganca blondă depăşeau orice limită. Urlau unul mai tare ca altul, iar el o împingea nestăpânit în pereţii cocioabei! Ce mai era şi asta? Sfârşitul lumii? În vreme ce Ćelo se îngrijora, tuşind, eu m am strecurat până în cămăruţă, am luat o pătură şi am înfăşurat-o în jurul meu.
— Uşurel… O să-mi dărâmi căsuţa! bombăni Ćelo.
— Te-am plătit. Şterge-o! i o întoarse Nedo.
— Cu tine, o să şi piardă locul valoarea comercială! Nedo boncăluia din ce în ce mai tare, n-aveam decât să-mi astup urechile. Într-un sfârşit, tăcerea reveni. Chircit într-un colţ, l-am auzit pe Ćelo înjurând: — Mama ei de treabă! Nenorocită cale să-şi mai câştige omul pâinea.
— Ce treabă?! N-ai decât să construieşti mai rezistent!
— Nu mă călca pe nervi! Înfăşurat în pătură, am intrat în camera în care Nedo şi ţiganca blondă beau cafea. — Eu… sunt.
— Păi… tu de unde ai mai ieşit?
— Vreau şi eu…
— Eşti încă prea mic. Puţină răbdare, te duc eu unde trebuie să te destupi la minte.
Ţiganca blondă m-a recunoscut. Şi-a pus ceaşca lângă ibric, mi-a întors spatele şi, cu dinţii strânşi, şi-a strâns catrafusele la iuţeală şi a şters-o.
— Hei, micuţo, mai stai! Încă un număr! Hei! Dar ea ieşise.
— Mi-au furat banii! am strigat.
— Banii… ce bani? Ce-i cu tâmpenia asta?
— Nu-i nici o tâmpenie ! Mi-au săltat 890.000 de dinari. Salariul lui Braco.
— Ea a fost?
— M-au lăsat în pielea goală, după ce m-au caftit bine. Şi au şters-o cu banii.
— Mama lor de hoţi! Ne am repezit amândoi prin livada de pruni. Apoi pe strada Ključka. Mă chinuiam să ţin pasul cu Nedo. El alerga îmbrăcându-se; eu, înfăşurat în pătura de la Ćelo. — Vii după mine, vere? — Acuşica!
— O să mă ţină minte ăia de i-au furat banii mătuşii!
De pe strada Ðuro Ðaković, un taxi ne-a dus la Camek, o cafenea din cartierul Skenderija. Erau la beţivi în ea ca melcii după ploaie. Parcă întors cu cheiţa, ca un ceas cu cuc, Nedo trecu de la o masă la alta. Toţi îl cunoşteau, se temeau de căpăţâna şi de carabele lui care, se ştia pe o rază de mai mulţi kilometri, strângeau la fel de tare ca două chei franceze. În norul de fum, mi s-a părut că-mi recunosc agresorul şi l-am dus pe Nedo până la masa lui. Acolo se juca barbut şi se njura birjăreşte! Când Nedo mătură cu mâna toţi banii de pe masă, lumea se potoli imediat.
— Păi… care-i problema? întrebă agresorul meu. Nedo îi arse o scatoalcă, pe care celălalt se strădui să i-o întoarcă. Dar într-o clipă se cuminţi.
— Pe Tito şi pe familia mea, habar n-am despre ce e vorba! — Unde ţi-e haina?
— Păi… acolo! — Fă-te-ncoa’ cu ea! Cu braţele larg deschise în semn de nevinovăţie, băiatul susţinea că nu făcuse nimic. Se întoarse de la vestiar cu haina lui bleumarin. Nedo o apucă, întinse mâna către mine, eu i-am dat nasturele. Nedo îl puse fix în locul de unde fusese smuls.
— Afară cu tine! Deşi Skenderija nu era sectorul lui, Nedo îl înşfăcă de guler pe tip, fără să şovăie.
— Deci te iei de ăia mai mici ca tine! Aşa, băiatule? zise Nedo arătând spre mine. Apoi îi suci mâna la spate, ducându-l până la pod, lângă biserica protestantă. Acolo ţipă la el să-şi dea cămaşa jos. Degeaba încerca derbedeul să se smucească: o nouă scatoalcă îl aduse la supunere.
— Pe Tito şi pe familia mea, nu ştiu nimic… Înhăţându-l pe tip de gât, Nedo îl apropie de balustrada podului, îl apucă de picioare şi-l răsturnă la torsul gol deasupra apei.
— Nuuu, nu asta! Te rog! Nedo îi strânse fără greutate cureaua de la pantaloni şi-l suspendă de picioare. Celălalt rămase cu capul în jos, cu faţa spre Miljacka.
— Banii mătuşii mele… îmi zici unde sunt?
— Banii… La Bimbo, pe drumul spre Ilidža!
— Mă rog… fiecare cum simte! În doi timpi şi trei mişcări, Nedo îl eliberă pe spânzurat.
— Jos textila, îi ordonă. La piele! (Copyright Editura Polirom)
Se încarcă comentariile...
