Un bărbat aşteaptă liftul

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Un bărbat aşteaptă liftul într-un bloc din Moscova anului 1935. Aşteaptă în picioare, toată noaptea. Este cea mai puternică imagine care mi-a rămas în minte după ce-am citit cartea „Zgomotul timpului” de Julian Barnes*.

Compozitorul Dmitri Dimitrievici Şostakovici are pregătită la picioare o valijoară în care sunt câteva lucruri de lenjerie, periuţa şi praful de curăţat dinţii şi trei pachete de ţigări. El aşteaptă ca liftul să se oprească la etajul său, uşa să se deschisă şi agenţii NKVD să-l ducă la interogatoriu, apoi să fie aruncat într-un lagăr sau împuşcat. În acel an, oamenii din URSS fie erau ridicaţi de NKVD din pat, în puterea nopţii, fără să li se permită să-şi facă valiza, fie erau ridicaţi din pat, în puterea nopţii, cu ordinul de a-şi pune ceva în valiză. Cei care erau duşi fără valijoară nu se mai întorceau. Cei care plecau cu valijoara aveau şanse să se întoarcă, după mulţi ani, dar nu mai erau oameni.

Imaginea lui Şostakovici, aşteptând ca liftul să oprească la etajul său, tresărind la orice mişcare a cutiei metalice, este cutremurătoare. Un om înspăimântat, cu valiza pregătită, după ce şi-a golit burta la closet, după ce şi-a sărutat soţia şi micuţa fiică. Muzica sa nu era agreată de Stalin. În „Pravda“ apăruse un articol care îi condamna muzica la moarte, sub titlul „Brambureală în loc de muzică“. După zece nopţi de veghe la lift, Şostakovici speră că Puterea l-a cruţat. Îşi petrece următoarele nopţi în pat, lângă soţie, dar rămâne îmbrăcat, în aceeaşi stare de veghe, de spaimă.

Imaginea lui Şostakovici, tresărind la orice mişcare a liftului, este cutremurătoare şi memorabilă.   

Dar Puterea nu trândăveşte. Mulţi prieteni şi rude dispar în acel an, unii în lagăre, alţii executaţi. Şostakovici lucrează cu disperare, încercând să-şi salveze muzica de „zgomotul timpului“. (Oare cum este să scrii simfonii apăsat zi şi noapte de spaima că uşa liftului se va deschide?) Şostakovici alege calea compromisului. Un alt fragment memorabil din cartea lui Julian Barnes este participarea compozitorului, în calitate de unealtă propagandistică a URSS, la Congresul Cultural şi Ştiinţific pentru Pacea Lumii de la New York. Stalin îi telefonează personal, rugându-l să facă parte din delegaţie, şi Şostakovici acceptă. Mai mult, a acceptat să-şi asume şi alocuţiunea citită la congres (dar scrisă de activiştii sovietici) în care era atacat idolul său, Igor Stravinski, care trăia în SUA.

Cartea britanicului Julian Barnes sugerează că muzica lui Şostakovici nu-i aparţine compozitorului, nici „poporului” sau regimului, nici măcar acestei lumi. „Muzica aparţine muzicii. Asta este tot ce puteai spune sau ce puteai dori” – se închide astfel „Zgomotul timpului”, răspunzând la întrebarea pe care Şostakovici şi-o pune spre sfârşitul vieţii: „Cui aparţine muzica?“.

Poate că aşa este: „Muzica aparţine muzicii”. Iar oamenii rămân să aştepte liftul, pregătiţi să trăiască „zgomotul timpului”, fiecare cu valijoara sa.

* „Zgomotul timpului”, de Julian Barnes, traducerea de Virgil Stanciu, Editura Nemira, 2016

Opinii

Mai multe de la Petre Barbu


Ultimele știri
Cele mai citite