„Statele Unite ale românilor. Cărţile călătoriilor româneşti în America în secolul XX“, într-un volum semnat de Dorian Branea

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Eseistul şi diplomatul Dorian Branea                                           FOTO: Alex Coman
Eseistul şi diplomatul Dorian Branea                                           FOTO: Alex Coman

Dorian Branea a scris despre „Statele Unite ale românilor. Cărţile călătoriilor româneşti în America în secolul XX“, volum publicat de Editura Humanitas.

Niciunde altundeva, la noi, ideea politică americană, identitatea americană, specificitatea culturii şi civilizaţiei americane nu reies mai limpede, mai nuanţat, mai polifonic decât în specia ambiguă a cărţii de călătorie. America memorialelor transatlantice este, de fapt, America noastră cea mai cuprinzătoare şi mai expresivă. Şi cum arată ea? Cum se precizează această monadă în acelaşi timp epatantă şi enigmatică din sutele de pagini îndrăgostite, cataleptice, pizmaşe, pătrunzătoare, perfide?

„Ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai complete (dacă nu şi exhaustive) cercetări privind o temă palpitantă: relatările autorilor români care au călătorit în Statele Unite ale Americii. Rigoarea analizei, privirea în egală măsură a literatului avizat şi a sociologului dubitativ conferă demersului o soliditate impresionantă,“ spune Mircea Mihăieş.

FRAGMENT

Masculin şi feminin în Lumea Nouă

Pentru românii care îi întâlnesc în primele decenii ale secolului XX, americanii sunt cel mai adesea pragmatici, energici, adaptabili şi binedispuşi. Homo americanus este, pentru Petru Comarnescu, însuşi omul modern în ipostaza sa cea mai evoluată, iar încercarea de a-l defini reprezintă o incursiune în inima modernităţii. În ultimă instanţă, crede acesta, americanul e un panteist care distinge în lumea sublunară un paradis potenţial, a cărui generozitate poate fi actualizată prin efort constant şi inteligent. Şi pentru el, ca pentru mai toţi călătorii, idealul ultim al americanilor îl constituie succesul material. Mistuiţi de frenezia de a atinge imposibilul, ei nu percep limita tragică a vieţii.

Statele Unite ale românilor

Şi pentru Iorga, americanii sunt indivizi superiori, inventivi şi întreprinzători, încrezători în dogma antropocentrică a puterii lor de a edifica. Ei vorbesc o limbă engleză la fel de eficientă ca toate gesturile pe care le fac. Doctorul Lupu îi descoperă nonşalanţi, transgresând cu orice ocazie codurile elaborate ale politeţii europene, abordabili şi prevenitori, fascinaţi de tehnologie (automobil, radio, ustensile casnice automatizate etc.). Parte a unei naţiuni recente formate din dezrădăcinaţi, ei sunt obsedaţi de trecut, pe care îl conservă în muzeele cele mai frumoase din lume. De altfel, impetuozitatea lor se exprimă şi prin limba vorbită – sacadată şi precisă ca un enunţ publicitar, pentru Lupu, perfect adaptată la imperativele acţiunii, având „comunicativitatea electricităţii“, cum o descrie Iorga.

Din când în când, arată Lupu, naivitatea de-a dreptul fanatică cu care locuitorii Lumii Noi îmbrăţişează cauze şi idei absolute, în căutarea unor cure miraculoase ale corpului fizic sau ale celui social, îi face pe bună dreptate ridicoli. La fel ca mulţi alţi călători, inclusiv de mai târziu, Stoica deplânge cultura generală precară a americanilor, mai ales în privinţa chestiunilor europene, precum şi inapetenţa lor pentru limbi străine. Totuşi, avertizează Lupu, ignoranţa lor faţă de Europa nu e cu nimic mai prejos de cea a europenilor faţă de Statele Unite. În orice caz, americanul, întăreşte Comarnescu, ştie mai mult decât europeanul mediu, pentru că el este încredinţat că informaţia, cunoaşterea în general pot fi fructificate în afaceri. De altfel, nu toţi americanii sunt lipsiţi de gust, aşa încât Duca putea găsi, în reşedinţele înaltei societăţi, ambianţe pline de rafinament.
Mai târziu, la sfârşitul anilor ’60, Comarnescu constată că tipul anglo- saxon s-a estompat, varietatea tipologică şi rasială din Statele Unite fiind acum mult mai mare. Cu toate acestea, americanii i se par şi acum la fel de comunicativi şi binevoitori ca prima oară. Totuşi, speculează el, viaţa lor sexuală n-ar mai fi atât de prodigioasă ca înainte, fiindcă întreaga lor energie s-ar cheltui pentru susţinerea unui mod de viaţă foarte agreabil, dar scump plătit. Şi Giurescu se arată sedus, ca majoritatea călătorilor, de protocolul direct şi jovial al sociabilităţii transatlantice. Constatarea sa că americanii sunt mai credincioşi decât europenii va fi, de altfel, reluată, cu nuanţările de rigoare, de către mulţi dintre autorii perioadei. Deocamdată, istoricul observă că religiozitatea americană e resuscitată, la nivel de masă, prin vaste şi populare campanii de evanghelizare.

Dan Grigorescu distinge în ceremonialul lipsit de pompă al americanilor şi moravurile lor reţinute preceptele unei etici puritane. Mereu în mişcare, citadin chiar şi atunci când trăieşte aproape de natură, plin de neastâmpăr antreprenorial, americanul e un pozitivist care crede mai ales în adevărurile factuale ale unei lumi reconstituite din observaţie directă şi sinteze statistice. În orice caz, el rămâne mai totdeauna o fiinţă politicoasă şi abordabilă, excelând deopotrivă în profesiunile tehnice şi în cele intelectuale. În permanentul zâmbet al americanilor, Grigorescu nu vede, ca atâţi români, un tic ipocrit sau, ca Rusan, o formă de protecţie aintimităţii, ci delicateţea celui care evită să-şi etaleze în faţa interlocutorilor problemele personale. Chiar dacă nu se lansează, asemenea lui Comarnescu, în speculaţii privind raporturile senzuale în viaţa de cuplu, el semnalează totuşi că, deşi rămâne centrală în paradigma socială, familia americană nu mai e atât de numeroasă ca altădată.

Virtuţile esenţiale ale americanităţii sunt, după Romulus Rusan, voinţa, perseverenţa, curajul, acel „spirit al frontierei“ forjat în marea expansiune spre Vest din secolul al XIX- lea. Spiritul practice al americanilor ar deriva dintr-o pedagogie a supravieţuirii în condiţii adverse, elaborată chiar mai devreme, de primii colonişti. Rusan subscrie la teoria creuzetului american, considerând că vechile etnicităţi ale imigranţilor s-au amestecat după un timp într-o „gintă“ inedită şi omogenă. (În schimb, Dinu va fi îndreptăţit mai târziu să constate că, în procesul asimilării, omogenizarea rămâne doar parţială, întrucât trăsăturile culturale originare ale diferitelor grupuri de imigranţi persistă, fie şi într-o formă estompată.) Caracterul asertiv al americanilor ar fi rezultatul violenţei inaugurale a americanizării: ruperea de patrie, de familie, de trecut pentru a o lua de la capăt, fără nimic, într-un univers necunoscut, adesea periculos, dar încărcat de promisiuni. Chiar limba lor, reia Rusan constatarea interbelicilor, nu e mai puţin nouă, căci dinamismul vieţii americane avea nevoie de o vernaculară pe măsură. Religiozitatea americanilor, explică tot el, reprezintă de fapt o etică a conduitei corecte, care a evacuat din experienţa devoţională nu numai ritualurile elaborate, ci şi metafizica. Ei nu mai sunt deci animaţi de spiritualitatea tradiţională, de unde şi deruta lor intimă, suferinţa morală pe care nu o pot alina prin fantasticele acumulări materiale. (Şi pentru Ioana Em. Petrescu, la fel ca pentru Comarnescu în anii ’30, americanii n-au „spirit tragic“, viziunea lor esenţialmente vitalistă, în care totul se joacă aici şi acum, nu poate integra faptul ineluctabil al dispariţiei.) Idealul ultim, compensator, al acestei societăţi hiperactive, bogate, însă prea absorbită de muncă pentru a putea evada din închisoarea sa mundană este, după Rusan, confortul material. Căutarea unei vieţi lipsite de efort a dus la proliferarea obiectelor mecanizate, simplificate, standardizate – al căror arhetip e automobilul –, care urmăresc să satisfacă, instantaneu şi accesibil, felurite hedonisme punctuale.
Şi Radu Enescu îi găseşte pe americani de o disponibilitate intelectuală unică, obsedaţi de perfecţionare, dar şi plini de candoare. Lipsa lor de gust în materie de vestimentaţie, consideră el, rămâne imperturbabilă. În peisajul uman al Statelor Unite, californienii formează specia cea mai narcisică, alcătuită din „adolescenţi retardaţi“ care, sub influenţa unei clime edenice, ar oficia cultul „teluric“ al tinereţii eterne. Americanii sunt dispuşi să treacă cu vederea greşelile celorlalţi, constată Paul Dobrescu, totuşi se arată intransigenţi faţă de lipsa de probitate şi corectitudine.
Cumpătarea lor, semnalată de mai toţii călătorii, se manifestă, crede el, şi în materie de sex, divertismentele relativ inocente fiind mereu mai importante. Însă orizontul cultural al tinerilor i se pare catastrofal, iar cauza se află, reia Dobrescu influenta teză neoconservatoare, în educaţia specializată din care au fost abolite disciplinele tradiţionale. Deşi îi admiră pe americani pentru temperamentul lor relaxat şi atitudinea tolerantă, Adina Arsenescu e dezamăgită de transformarea mallurilor în locuri predilecte ale interacţiunii sociale.
Pentru Stelian Tănase, imaginea succesului este esenţială în această lume competitivă în care eşecul sugerează deficienţe personale intolerabile. Marile panteoane istorice ale popoarelor europene, formate în sute de ani de istorie, au fost înlocuite de această naţiune tânără printr-o constelaţie de conaţionali mai mult sau mai puţin contemporani ce s-au evidenţiat prin talente sau gesturi excepţionale, din care nu lipsesc sportivii, scriitorii, exploratorii, artiştii. După Tănase, deşi creativ şi inovator, americanul rămâne, socialmente, un conformist ce nu gustă conduitele prea originale. La fel ca Romulus Rusan, şi el vede în religiozitatea americană un amalgam sincretic, contingent, care celebrează superstiţii în fond seculare.

La începutul secolului XX, ca şi mai târziu, feminitatea rămâne, în mai toate jurnalele călătorilor transatlantici, una dintre temele predilecte. Sursă a unor veritabile iluminări etnografice, alura independentă şi voluntară a femeii americane, iradiind o sexualitate eficace şi sigură pe sine, e scrutată cu aviditate de aproape toată lumea. Pentru primii memorialişti, americanca se distinge printr-o postură energică, atletică şi printr-o neobosită curiozitate intelectuală. Activă, instruită, dezinhibată, ea reprezintă, desigur, ipostaza feminină a lui homo americanus, adică a omului modern prin excelenţă. Jean Bart află de la interlocutorii săi că femeia e privită în America cu un respect de-a dreptul superstiţios, ce îşi are originea în societatea pionierilor, unde raritatea ei o făcea cu atât mai deosebită. Din acest motiv, se grăbeşte el să conchidă, aceasta ar fi devenit o fiinţă răsfăţată şi capricioasă, dezinteresată de viaţa de familie şi fără instinct matern.
Într-adevăr, arată Petru Comarnescu, americanca este protagonista unei revoluţii a rolurilor sociale, dar din motive politice. Dobândind drepturi depline, ea se dedică în exces chestiunilor publice. Spre deosebire de europence, americancele se iniţiază sexual relativ devreme, castitatea nefiind aici o condiţie nupţială. Automobilul oferă cadrul obişnuit al întâlnirilor amoroase, dezvăluie Comarnescu, ca mulţi dintre călătorii români de mai târziu. Faptul cel mai uimitor pentru nişte călători proveniţi dintr-o lume în care rolurile sexelor mai erau încă definite de o strictă ierarhie socială rămâne marea influenţă a femeilor în societatea americană. Încă de la începutul secolului, Nicolae Lupu înţelege că, stimulată de ascendente morale şi contexte politice favorabile, puterea lor va deveni cu adevărat extraordinară.

Şi pentru călătorii ultimelor decenii ale secolului XX, americanca face obiectul aceleiaşi curiozităţi traversate de subtonuri erotice. Alura ei independentă şi categorică s-a menţinut la fel de atractivă. Lui Dan Grigorescu i se pare activă, distinsă, afişând de obicei o cochetărie discretă, lispită de excentricităţi sartoriale. Ea e din ce în ce mai prezentă în afara căminului, în industrie şi profesiuni, fără a-şi neglija totuşi rolurile casnice. Radu Enescu îi evocă frumuseţea perpetuată prin subtile intervenţii cosmetice şi conduita îndeobşte castă. Dar tinerele americance sunt, crede Paul Dobrescu, de-a dreptul insuportabile din cauza temperamentului lor capricios şi umoral. Ca şi predecesorii săi, acesta sesizează la rândul său extraordinara influenţă socială şi politică a femeilor, a căror opinie poate fi decisivă pentru crearea reputaţiei figurilor publice. (Copyright Editura Humanitas)

Dorian Branea este eseist, traducător, antreprenor cultural şi diplomat. Absolvent al Facultăţii de Litere, Filozofie şi Istorie a Universităţii de Vest din Timişoara. Doctorat în anglistică- americanistică, la aceeaşi universitate. Specializări postuniversitare în relaţii internaţionale (Universitatea Georgetown) şi management (Universitatea Oxford). Redactor al revistei Orizont (din 1995) şi membru al grupului de studii comparate „A Treia Europă“ (din 1998). Fellow al Universităţii Central- Europene din Budapesta (2003–2004). Profesor asociat în cadrul Masteratului de Studii Americane al Universităţii de Vest in perioada 2003–2005. Director fondator al Institutului Cultural Roman din Varşovia (2006–2010) şi director, începând din 2010, al Institutului Cultural Roman din Londra. Preşedinte al Asociaţiei Institutelor Culturale Europene din Londra (EUNIC London) între 2012 şi 2014. Traducător, împreună cu Cristina Chevereşan, al cărţilor Raiul pepămant: Mărirea şi decăderea socialismului, de Joshua Muravchik (Editura Brumar, 2004), şi Marea Neagră: O istorie, de Charles King (ediţia a doua, Editura Polirom, 2015).

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite